Remedii ale proprietarului fata de incidenta dreptului de preferinta al chiriasului la incheierea unui nou contract de inchiriere

  Dispozitii legale incidente:

    

•     Potrivit prevederilor art. 1828 din Noul Cod Civil (NCC): „(1) La incheierea unui nou contract de inchiriere a locuintei, chiriasul are, la conditii egale, drept de preferinta. El nu are insa acest drept atunci cand  nu si-a executat obligatiile nascute in baza inchirierii anterioare.”

•    Potrivit prevederilor art. 132 din Legea de aplicare a Noului Cod Civil, „Dreptul de preferinta al chiriasului prevazut la art. 1.828 din Codul civil se aplica pentru orice contract de inchiriere  incheiat in legatura cu aceeasi locuinta  sau cu o partea din aceasta:

a)dupa cel mult 3 luni de la incetarea contractului de inchiriere, daca durata acestuia a fost mai mare de un an;

b)dupa cel mult o luna de la incetarea contractului de inchiriere, daca durata acestuia a fost a fost mai mare sau egala cu o luna;

c)dupa cel mult 3 zile de la incetarea contractului de inchiriere, daca durata acestuia a fost mai mica de o luna.”

Prin urmare, in situatia in care Contractul de Inchiriere a fost incheiat pentru o perioada mai mare de un an, rezulta ca actualul Chirias beneficiaza de un drept de preferinta pentru orice contract de inchiriere incheiat dupa cel mult 3 luni de la data incetarii Contractului.

•      La o prima analiza, textul de lege mentionat mai sus are in vedere doar imobilele cu destinatie de locuinta, insa art. 1778 alin. (3) NCC extinde sfera de aplicare a art. 1828 si la locatiunea spatiilor destinate exercitarii activitatii unui profesionist (de exemplu, sediul sau punctul de lucru al unei societati comerciale). Adica regula are o aplicabilitate mai larga decat imobilele cu destinatia de locuinta.

•     Asadar, potrivit prevederilor art. 1778 alin.3 din Noul Cod Civil „locatiunea spatiilor destinate exercitarii activitatii unui profesionist este supusa prevederilor prezentei sectiuni, precum si dispozitiilor art. 1824-1831”.

Remedii ale Proprietarului fata de incidenta dreptului de preferinta al Chiriasului la incheierea unui nou contract de inchiriere:

1. Proprietarul poate inchiria, la conditii egale, bunul imobil ce formeaza obiectul Contractului de Inchiriere, dupa expirarea unui termen de 3 (trei) luni de la data incetarii Contractului de Inchiriere incheiat cu actualul Chirias.
2. Actualul Chirias poate pierde dreptul de preferinta in situatia in care nu si-a executat obligatiile conform Contractului.
3. Subliniem faptul ca, dreptul de preferinta se poate exercita doar „la conditii egale”.

De exemplu, s-a opinat in doctrina juridica recenta, faptul ca nu exista conditii egale, daca cuantumul chiriei lunare este stabilit la un nivel identic, dar noul locatar ofera plata in avans pe 6 luni. Astfel, Proprietarul are la dispozitie ca si remediu, posibilitatea de a solicita plata unui avans, chiar daca mentine cuantumul chiriei, situatie in care, nu am fi in prezenta unui contract de inchiriere in conditii egale.

Incetarea contractului de inchiriere ca urmare a desfiintarii titlului proprietarului

Potrivit prevederilor art.1819 din Noul Cod Civil, “desfiintarea dreptului care permite locatorului sa asigure folosinta bunului inchiriat determina incetarea de drept a contractului de locatiune”, dar potrivit prevederilor al.2 din Codul Civil “(…) locatiunea va continua sa produca aceleasi efecte si dupa desfiintarea titlului locatorului pe durata stipulata de parti, fara a se depasi un an de la data desfiintarii titlului locatorului, insa numai daca locatarul a fost de buna-credinta la incheierea locatiunii.”

Potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, desfiintarea titlului locatorului duce la desfacerea contractului de locatiune.

Un element de noutate in incetarea contractului de locatiune, il reprezinta introducerea unei exceptii de la regula incetarii contractului ca urmare a desfiintarii titlului locatorului asupra bunului dat in locatiune. Astfel, doar in cazul in care locatarul a fost de buna-credinta la incheierea locatiunii, contractul de locatiune va continua sa produca efecte si dupa desfiintarea titlului locatorului pe durata stipulata de parti, fara a se putea depasi insa un an de la data desfiintarii titlului locatorului.

Legiuitorul nu impune obligativitatea inscrierii in Cartea Funciara a contractului de inchiriere, ci ofera optiunea notarii acestuia, iar in opinia noastra, notarea contractului vine in sprijinul prezumtiei de buna-credinta a locatarului, in situatia desfiintarii ulterioare a titlului locatorului. Potrivit prevederilor art.900 N.C.Civ. daca se noteaza in cartea funciara un drept real in folosul unei persoane, se prezuma ca dreptul exista in folosul ei, iar dreptul de folosinta este enumerat de prevederile art.551 ale aceluiati act normativ, printre drepturile reale. Dovada contrara se poate face numai in cazurile expres prevazute la art.887 N.C.civ., sau pe calea actiunii in rectificare.

De asemenea, prin art.902 al.1 pct.19 N.C.Civ. se statueaza obligativitatea inscrierii in Cartea Funciara a actiunilor privind apararea drepturilor reale, ca unica masura de opozabilitatea a acestora fata de terti. Ori, in situatia in care la data incheierii contractului de inchiriere, litigiul avand ca obiect revendicarea bunului imobil nu era inscris in Cartea Funciara, in mod legitim putem prezuma buna-credinta a chiriasului.

Pe de alta parte, se impune a preciza faptul ca, nici Noul Cod Civil, la fel ca cel din 1864, nu-si propune sa ofere o definitie legala a conceptului de buna-credinta.

In art.1170 din Noul Cod Civil, se arata ca, partile trebuie sa actioneze cu buna-credinta atat la negocierea si inchirierea contractului, cat si pe tot timpul executarii sale. Ele nu pot inlatura sau limita aceasta obligatie.

Spre deosebire  de regulile aplicabile contractului de locatiune, in cazul contractului de inchiriere a locuintei, evacuarea locatarului se poate face doar pe baza unei hotarari judecatoresti (art.1831 din Noul Cod Civil).

Proiectul de lege privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante

În scopul transpunerii Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, în continuare, Directiva,  Guvernul României  a aprobat  în sedinţa din data de 18.12.2012, Proiectul de lege privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.

Legea urmeaza a fi supusa spre aprobare Parlamentului României. Aceasta va intra în vigoare la data de 16 martie 2013, iar la data intrării în vigoare i se abrogă art. 1017 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă si orice alte dispoziţii contrare.

I.             Domeniul de aplicare

Legea  se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesioniştii care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ (în continuare, profesionişti) sau între aceştia şi o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile.

Nu sunt incluse în sfera de aplicare a prezentei legi:

·        Creanţele înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri de insolvenţă şi creanţele ce fac obiectul unui mandat ad-hoc, concordat preventiv ori al unei înţelegeri încheiate urmare unei negocieri extrajudiciare de restructurare a datoriilor unei societăţi;

·        Contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

II.                Executarea obligaţiilor de platã nãscute din contractele încheiate între profesionişti

2.1.    Termenul contractual de plata

În raporturile între profesionişti, termenul de plată nu poate fi mai mare de 60 de zile. Prin excepţie, părţile pot stipula în contract un termen de plată mai mare, sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă.

Părţile pot conveni efectuarea plăţii în mod eşalonat. În acest caz, dobânzile penalizatoare şi celelalte despăgubiri se calculează prin raportare la suma scadentă.

2.2.    Condiţii de aplicare a dobânzii penalizatoare, obligaţiilor de platã nãscute din contractele nãscute între profesionişti:

Dobânda penalizatoare curge de la scadenţă până la momentul plăţii, daca sunt îndeplinite în mod cumulativ doua conditii: creditorul sã-şi fi  îndeplinit obligaţiile contractuale, si sã nu fi  primit suma datorată la scadenţă, cu excepţia cazului în care debitorului nu îi este imputabilă întârzierea.

Dacă termenul de plată nu a fost prevăzut în contract, dobânda penalizatoare curge:

·        după 30 de zile de la data primirii de către debitor a facturii sau a oricărei alte asemenea solicitări de plată;

·        dacă data primirii facturii ori a unei solicitări echivalente de plată este incertă sau anterioară primirii bunurilor sau prestării serviciilor, după 30 de zile de la recepţia mărfurilor sau prestarea serviciilor;

·        dacă legea sau contractul stabileşte o procedură de acceptare[1] ori de verificare, permiţând certificarea conformităţii mărfurilor sau serviciilor, iar debitorul a primit factura ori solicitarea de plată la data verificării sau anterior acestei date, după 30 de zile de la această dată.

Dacă părţile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată potrivit art.3 alin.(2) din Ordonanţa Guvernului nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

III.             Executarea obligaţiilor de platã nãscute din contractele încheiate între profesionişti şi autoritãţile contractante

3.1.    Proiectul de lege stabileste un termen legal de plata si un termen contractual de plata, dupã cum urmeazã:

3.1.1.      Termenul legal de plata

Autorităţile contractante execută obligaţia de plată a sumelor de bani rezultând din contractele încheiate cu profesionişti cel târziu la:

• 30 de zile de la de la data primirii facturii sau a oricărei alte asemenea solicitări de plată;
• 30 de zile de la primirea bunurilor sau prestarea serviciilor, dacă data primirii facturii ori a unei solicitări de plată este incertă sau anterioară primirii bunurilor sau prestării serviciilor;
• 30 de zile de la acceptare sau verificare[2], dacă prin lege sau prin contract se stabileşte o procedură de acceptare ori de verificare pentru certificarea conformităţii mărfurilor sau serviciilor, iar autoritatea contractantă a primit factura ori solicitarea de plată la data verificării sau anterior acestei date.

Instituţiile publice din domeniul sănătăţii şi entităţile publice care furnizează îngrijiri medicale execută obligaţiile băneşti rezultând din contracte încheiate cu profesionişti în cel mult 60 de zile de la datele prevăzute anterior. Pãrţile nu pot conveni cu privire la data emiterii/primirii facturii. Orice clauză prin care se stipulează un termen de emitere/primire a facturii este lovită de nulitate absolută.

3.1.2. Termenul contractual de platã

Termenele de plată stabilite în contract pentru executarea obligaţiilor autorităţilor contractante nu pot fi mai mari decât termenele legale prevazute in prezenta lege. În mod excepţional, părţile pot stipula un termen de plată de plată de maxim la 60 de zile, dacă acesta este obiectiv justificat, ţinând cont de natura sau caracteristicile specifice ale contractului. Părţile pot conveni efectuarea plăţii în mod eşalonat.

3.2.    Aplicarea dobânzii penalizatoare, creanţelor nãscute din contractele încheiate între profesionişti şi autoritãţile contractante

În raporturile dintre autorităţile contractante şi profesionişti, creanţa de plată a preţului bunurilor sau serviciilor produce dobânzi penalizatoare dacă sunt îndeplinite urmãtoarele condiţiile: creditorul sã-şi fi  îndeplinit obligaţiile contractuale, si sã nu fi  primit suma datorată la scadenţă, cu excepţia cazului în care debitorului nu îi este imputabilă întârzierea.

Dobânda penalizatoare pentru plata cu întârziere curge de la scadenţa stipulată în contract sau, în cazul în care nu a fost stipulată în contract, de la expirarea termenelor legale, prevazute in prezenta lege.

IV.             Clauzele şi practicile abuzive

În sensul prezentei legi, practica sau clauza contractuală care determină în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare este considerată abuzivă.

Clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută. De asemenea, pentru prejudiciile cauzate de clauzele şi practicile abuzive poate fi atrasã Răspunderea patrimonială potrivit prevederilor Codul civil.

Sunt clauzele contractuale abuzive, clauzele care:

• exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare;
• fixează o obligaţie de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor;
• prevăd un termen mai mare de la care creanţa produce dobânzi decât cel la punctele 2.2. si 3.1.1.;
• elimină posibilitatea plăţii de daune-interese suplimentare;
• stabilesc un termen pentru emiterea sau primirea facturii.

---

[1] Procedura de acceptare sau verificare nu poate depăşi 30 de zile de la data primirii bunurilor sau prestării serviciilor. Prin excepţie, părţile pot stipula în contract un termen mai mare de 30 de zile, sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă.

[2] Procedura de acceptare sau verificare nu poate depăşi 30 de zile calendaristice de la data primirii bunurilor sau serviciilor. Prin excepţie, procedura de acceptare sau verificare poate avea o durată mai mare de 30 de zile, dacă acesta este stabilit expres în contract şi în documentaţia licitaţiei, sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă

Executarea în Belgia a unei hotărâri pronuntate de o instanță din România

Dupa aderarea la Uniunea Europeană, România aplică Regulamentul nr.44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială cu statele membre al e Uniunii Europene. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din data de 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială cuprinde norme privind executarea într-un alt stat membru. Acesta a intrat în vigoare la 1 martie 2002 şi simplifică procedura de declarare a hotărârii judecătoreşti străine ca fiind executorie, faţă de Convenţia de la Bruxelles din 1968, pe care o înlocuieşte. Regulamentul este de aplicabilitate directă. În sensul prezentului regulament, „hotărâre” înseamnă o hotărâre pronunțată de o instanță dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentință, ordonanță sau mandat de executare, precum și stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată. In relația dintre România și Belgia, Regulamentul nr.44/2001 din 22 decembrie 2000, inlocuiește Convenția între R.S. Romqnia și Regatul belgiei privind recunoașterea hotărârilor judecătorești în materia obligațiilor de întreținere, făcută la București la 30 octombrie 1979. În cazul hotărârilor judecătorești pronuntate în România și pentru care se solicită recunoașterea sau ăncuviințarea executării intr-un alt stat membru al Uniunii Europene, competnța de a emite certificatul prevăzut în anexa V din Regulamentul nr.44/2001, aparține, potrivit prevederilor art.44 din același regulament, primei instațe. In cazul in care, executarea privește un act autentic, executoriu potrivit legii romane, competența de a emite certificatul prevăzut în anexa VI din acelasi regulament apaține judecatoriei în a cărei circumscripție se află emitentul actului, conform art.57 din Regulamentul nr.44/2001. Regulamentul stabileşte următoarele reguli: • Hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru şi care sunt executorii în statul respectiv pot fi executate într-un alt stat membru, după declararea acestora ca fiind executorii în celălalt stat (sau înregistrate în Regatul Unit), prin depunerea unei cereri prezentate de orice persoană care are un interes în această problemă; • Cererea este adresată instanţei a cărei competenţă de jurisdicţie teritorială este determinată de domiciliul părţii împotriva căreia se urmăreşte executarea sau de locul de executare; • Declaraţia privind capacitatea executorie a hotărârii trebuie emisă în urma realizării anumitor formalităţi şi trebuie trimisă o notificare celeilalte părţi, care o poate contesta doar în instanţă; O hotărâre pronunțată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială. O hotărâre nu este recunoscută: 1. dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat; 2. dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfățișat în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă; 3. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într-un litigiu între aceleași părți în statul membru solicitat; 4. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terț între aceleași părți întro cauză având același obiect și aceeași cauză, cu condiția ca hotărârea pronunțată anterior să întrunească condițiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat. Cererea se depune la instanța sau la autoritatea competentă indicată în lista din anexa II. Instanța competent la care poate fi depusă cererea în Belgia, este ”tribunal de peremiere instance”.Competența teritorială este determinată de domiciliul părții împotriva căreia se solicită executarea sau de locul de executare. Modalitățile de depunere a cererii se determină conform legislației statului membru solicitat. Reclamantul trebuie să-și aleagă un domiciliu în raza teritorială a instanței sesizate. Cu toate acestea, dacă legislația statului membru solicitat nu prevede alegerea unui domiciliu, reclamantul desemnează un mandatar ad litem. Cererii ii vor fi atasate o copie a hotărârii care să întrunească condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității acesteia. Partea care solicită încuviințarea executării unei hotărâri trebuie să prezinte, de asemenea, certificatul conform anexei V la prezentul Regulament. În cazul neprezentării certificatului conform anexei V la prezentul Regulament, instanța sau autoritatea competentă poate să fiexeze un termen pentru prezentarea acestuia sau să accepte un document echivalent sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informatii, să se diepensesze de prezentarea acestui document. La cererea instneței competente, se prezintă traducererea documantelor. Traducerea este certificata de o persoana autorizata în acest sens intr-unul dintre statele membre. Hotărârea este declarată executorie imediat după îndeplinirea formalităților prevăzute la articolul 53, fără. Partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate, în această fază a procedurii, formula apărări. Hotărârea privind cererea de încuviințare a executării este adusă de îndată la cunoștința reclamantului în conformitate cu procedura prevăzută de legislația statului membru solicitat. Hotărârea de încuviințare a executării este notificată sau comunicată părții împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care aceasta nu a fost deja notificată sau comunicată părții în cauză. Oricare dintre părți poate introduce o acțiune împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării. Acțiunea se introduce, în cazul Belgiei, la ”tribunal de peremiere instance”. Acțiunea este examinată în conformitate cu normele care reglementează procedura contradictorie. Dacă partea împotriva căreia se solicită executarea nu se înfățișează în fața instanței sesizate cu acțiunea intentată de reclamant, se aplică dispozițiile articolului 26 alineatele (2) - (4) chiar și în cazul în care partea împotriva căreia se solicită executarea nu are domiciliul întrunul dintre statele membre. Conform prevederilor art. 26 din Regulament Instanța este obligată să suspende acțiunea până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens. Acțiunea împotriva hotărârii de încuviințare a executării se introduce în termen de o lună de la data comunicării acesteia. Dacă partea împotriva căreia se solicită executarea are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel în care s-a pronunțat hotărârea de încuviințare a executării, termenul pentru depunerea acțiunii este de două luni și începe să curgă de la data comunicării care a fost efectuată fie persoanei respective, fie la domiciliul acesteia. Acest termen nu poate fi prelungit pe motiv de distanță. Hoatararea pronuntata cu privire la acțiune poate fi atacată în Belgia doar cu recurs în anulare. Instanța se pronunță în termen scurt. Instanța sesizată cu acțiunea prevăzută la art.44, 43 din Regulament, poate, la cererea părții împotriva căreia se solicită executarea, să suspende acțiunea, dacaă hotărârea străină face, ăn statul membru de origine, obiectul unei căi de atac ordinare sau daca termenul pentru introducerea unei astfel de acțiuni nu a expirat încă. În cazul în care o hotărâre trebuie să fie recunoscută în conformitate cu prezentul regulament, nimic nu îl împiedică pe reclamant să solicite aplicarea măsurilor provizorii și de conservare prevăzute de legea statului membru solicitat, fără să fie necesar să fie încuviințatăexecutarea hotărârii respective în temeiul articolului 41. Hotărârea de încuviințare a executării determină autorizarea luării oricăror măsuri de conservare. Pe durata termenului de atac, prevăzut la articolul 43 alineatul 5, împotriva hotărârii de încuviințare a executării și până la pronunțarea unei hotărâri în cazul acestei acțiuni nu se poate proceda decât la aplicarea de măsuri unor conservare a bunurilor părții împotriva căreia se solicită executarea. În scopul institurii sechestrul asigurător este necesară autorizaţia judecătorului însărcinat cu sechestrul (articolul 1413 din Codul judiciar). Autorizaţia poate fi solicitată printr-o cerere ex parte (articolul 1417 din Codul judiciar). Pentru punerea sub sechestru a bunurilor imobile, este întotdeauna necesară în orice caz o cerere separată. Judecătorul însărcinat cu sechestrul pronunţă o hotărâre în termen de maxim opt zile de la depunerea cererii (articolul 1418 din Codul judiciar). Acesta poate hotărî să respingă cererea reclamantului sau să o aprobe, în totalitate sau în parte. Hotărârea judecătorului însărcinat cu sechestrul trebuie notificată debitorului. Hotărârea este transmisă unui executor judecătoresc, care ia apoi măsurile necesare pentru a o notifica. Există o singură excepţie importantă de la această regulă în care autorizaţia judecătorului însărcinat cu sechestrul nu este necesară: fiecare hotărâre constituie o autorizaţie de a impune sechestrul asigurător în aplicarea sentinţelor pronunţate (articolul 1414 din Codul judiciar). De asemenea, trebuie să fie o situaţie de urgenţă. Hotărârea trebuie pur şi simplu înmânată unui executor judecătoresc, care va lua măsurile necesare pentru punerea sub sechestru a bunurilor. Sechestrul asigurător poate fi transformat în sechestru pentru executarea unei hotărâri (articolele 1489 până la 1493 din Codul judiciar). Hotărârea străină prin care se dispune plata unor penalități cu titlu cominatoriu este executorie în statul membru solicitat numai dacă suma ce urmează să fie plătită a fost stabilită în mod definitiv de instanțe din statul membru de origine.

Cauza Meister vs. Speech Design Carrier Systems GmbH

Prevedrile legale privind protecția împotriva practicilor discriminatorii se aplică atât procesului de angajare cât și pe parcursul desfășurării contractului de muncă. Recent însă, CJUE s-a pronunțat, în cadrul procedurii preliminare, cu privire la întreparea privind dreptul pe care un candidat, aplicant pentru un post de software developer, respins, l-ar putea avea pentru a solicita acces informațiile privind candidatul ce a obținut postul, cu scopul de a demonstra că, în procesul de selecție au existat practici discriminatorii împotriva sa. Intrebarea a fost adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, in cauza Meister vs. Speech Design Carrier Systems GmbH. În această cauză, D-na. Meister, de naționalitate rusă, a aplicat de două ori, într-un interval scurt de timp pentru obținerea unui post de software developer, și a fost de fiecare dată respinsă fără interviu și fără a primi vreo explicație. Drept consecința, a invocat discriminarea sa pe criterii de sex, vârstă și etnie. Pentru a-și demonstra afirmațiile a solicitat acces la dosarul canditatului ce a fost angajat în urma interviului. Întrebarea preliminară, privind dreptul D-nei Meister de a avea acces la informații privind candidatul angajat și criteriile avut în vedere pentru angajarea sa, a fost adresată Curții. Curtea a reținut faptul ca, nu există nicio bază legală (în legislația națională) pe care candidatul respins să poată solicita angajatorului să-i comunice informații privind candidatul angajat și criteriile pe care le-a avut în vedere pentru alegearea acestuia din urmă. Cu toate acestea, Curtea a considerat ca în momentul în care angajatorul refuză să comunice aceste date, poate fi prezumat faptul că au existat criterii discriminatorii în procesul de selecție. Pentru a aprecia daca este incidentă o astfel de prezumție, Curtea a precizat că se va ține cont de faptul ca D-na Meister avea întocmai calificarea solicitată pentru postul pentru care aplicase, și cu toate acestea nu a fost contactată pentru susținerea unui interviu.

Hotărârea CJUE asupra unor întrebări preliminare, care privesc interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive

Voi prezenta în continuare o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauza C-70/10, avand ca obiect o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata in temeiul articolului 267 TFUE de Krajsky sud v Presove – Curtea regionala din Presov (Slovacia)), asupra unor întrebări preliminare, care privesc interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, reamintind forța obligatorie a interpretării dată de instanța europeană normelor juridice comunitare pentru judecătorul național.
În cauza, o persoana cu handicap care beneficia de o pensie de invaliditate în cuantum lunar de aproximativ 370 de euro a contractat cu o societate bancară din Slovacia, la 26 februarie 2008, un credit pe o perioadă de un an, în care suma împrumutată era de 20.000 SKK (663,88 euro), iar costurile aferente creditului erau de 19.120 SKK (634,67 euro). DAE pentru acest credit era de 95,6 %, dar nu era mentionată deloc ca atare în condițiile generale ale creditelor acordate de bancă și nici în contractul de credit încheiat.
Conform art. 4 din aceste conditii generale, in cazul in care debitorul nu plateste integral doua rate lunare consecutive, datoria devine imediat exigibila în totalitate. Mai mult, într-o asemenea situatie, art. 6 din condițiile generale mentionate prevede plata de dobânzi de intârziere zilnice in cunatum de 0,25 % din suma datorată și care curg începând cu data la care datoria este exigibilă până în ziua rambursării definitive a acesteia. O asemenea penalitate ar corespunde unei dobânzi de 91,25 % pe an.
Potrivit legislației slovace, penalitățile prevăzute în cauzele civile sub forma unor dobânzi de întârziere nu trebuie să depăsească dobânzile de referință ale Bancii Centrale Europene, care sunt stabilite în prezent la 1%, majorate cu 8%, ceea ce inseamna 9% in total.
Art. 17 din aceleasi conditii generale prevede ca litigiile ce rezulta dintr-un contract de credit sunt solutionate fie de Curtea de arbitraj, fie de o instanta nationala competenta, la alegerea partii contractante care formuleaza o actiune. In plus, potrivit art. 19 din acestea, toate raporturile dintre creditor si debitor sunt reglementate de dispozitiile Codului comercial, si nu de cele ale Codului civil.
Ca urmare a faptului ca acest client nu a platit doua rate lunare consecutive, banca a sesizat, la 9 octombrie 2008, instanta arbitrala, care a pronuntat, la 3 noiembrie 2008, o hotarare arbitrala prin care obliga clientul sa plateasca, printre altele, o suma de 48.820 SKK (1.620,53 euro), precum si dobanzi de intarziere in cuantum de 39.120 SKK (1.298,55 euro) si cheltuieli de judecata de 9.928 SKK (329,55 euro). Aceasta hotarare a dobandit autoritate de lucru judecat la 15 decembrie 2008 si a devenit executorie la 18 decembrie 2008.
In baza acestei hotarari, un executor judecatoresc a solicitat, la 9 martie 2009, Tribunalului teritorial din Stara Eubovna acordarea unei autorizatii de punere in executare pentru o suma de 3.467 de euro. Prin ordonanta din 31 iulie 2009, aceasta instanta a suspendat procedura de executare.
Banca a formulat, la 26 august 2009, o actiune impotriva acestei ordonante la Curtea regionala din Presov. In sprijinul clientului, Asociatia slovaca a consumatorilor a fost autorizata sa depuna un memoriu in care, in special, informa aceasta instanta cu privire la numarul ridicat de proceduri de executare intentate in Slovacia de banca. Asociatia a apreciat ca conditiile generale ale imprumuturilor acordate de aceasta societate contin clauze abuzive si constituie practici comerciale neloiale, astfel incat a recomandat instantei de trimitere sa sesizeze Curtea in temeiul articolului 267 TFUE.
Apreciind ca plangerea depusa de Asociatie cuprinde fapte cu privire la care trebuie sa se sesizeze din oficiu, Curtea regionala din Presov a hotarat sa suspende judecarea cauzei si sa adreseze Curtii mai multe intrebari preliminare, astfel:
1) a) Exprimarea in procente a costului total suportat de consumator (DAE) este atat de importanta incat, in cazul in care nu este stipulata in contract, nu se poate considera ca costul creditului de consum a fost indicat in termeni transparenti si suficient de clari?
b) Cadrul protectiei consumatorului, astfel cum este prevazut de Directiva 93/13, permite sa fie calificata drept abuziva si o clauza dintr-un contract de credit de consum referitoare la cost, pentru motivul ca aceasta nu este suficient de transparenta si de inteligibila, atunci cand procentajul costului total al creditului de consum nu este indicat in contract si cand pretul este exprimat numai printr-o suma de bani reprezentand diferite cheltuieli prevazute, pe de o parte, in contract, iar pe de alta parte, in conditiile generale de creditare?
2) a) Directiva 93/13 trebuie interpretata in sensul ca o instanta nationala sesizata cu executarea silita a unei hotarari arbitrale care a dobandit autoritate de lucru judecat si care a fost pronuntata in lipsa consumatorului este obligata, din momentul in care dispune de elemente referitoare la situatia de drept si de fapt necesare in acest scop, sa aprecieze chiar din oficiu caracterul disproportionat al penalitatii prevazute in contractul de credit incheiat intre un furnizor de servicii financiare si un consumator, in cazul in care, potrivit normelor de procedura nationale, aceasta instanta poate sa procedeze la o apreciere de acest tip in cadrul unor proceduri similare intemeiate pe dreptul national?
b) in cazul unei clauze penale disproportionate prevazute in eventualitatea neindeplinirii obligatiilor consumatorului, sarcina de a actiona in consecinta, potrivit dreptului national, astfel incat aceasta clauza sa nu fie opozabila consumatorului in discutie, revine instantei nationale?
c) Clauza in care este prevazuta pentru fiecare zi de intarziere o penalitate de 0,25% din valoarea creditului, ceea ce inseamna 91,25% pe an, poate fi calificata drept abuziva avand in vedere caracterul disproportionat al penalitatii?
3) Cadrul protectiei consumatorului rezultat din aplicarea normelor Uniunii (Directiva 93/13, Directiva 2008/48) in ceea ce priveste contractele de credit de consum permite instantei, in cazul in care dispozitiile privind protectia consumatorului au fost eludate in temeiul contractului si atunci cand a fost formulata deja o cerere de punere in executare a unei decizii adoptate in temeiul unei hotarari arbitrale, sa suspende executarea sau sa autorizeze executarea pe cheltuiala creditorului, numai pana la concurenta sumei restante din creditul acordat, cu conditia ca normele de drept national sa ii permita sa procedeze la o astfel de apreciere cu privire la hotararea arbitrala si sa dispuna de elemente necesare referitoare la situatia de drept si de fapt?
6. Curtea de Justitie a U.E. a raspuns, pe baza unei ample motivari, la intrebarile preliminare adresate de instanta slovaca, dupa cum urmeaza:
1. Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii impune unei instante nationale, sesizata cu executarea silita a unei hotarari arbitrale care a dobandit autoritate de lucru judecat si care a fost pronuntata in lipsa consumatorului, sa aprecieze, chiar din oficiu, caracterul abuziv al penalitatii prevazute in contractul de credit incheiat intre un furnizor de servicii financiare si un consumator, penalitate ce a fost aplicata in hotararea mentionata, in cazul in care aceasta instanta dispune de elementele referitoare la situatia de drept si de fapt necesare in acest scop, iar, potrivit normelor de procedura nationale, instanta mentionata poate sa procedeze Ia o asemenea apreciere in cadrul unor proceduri similare intemeiate pe dreptul national.
2) Revine instantei nationale in cauza, avand in vedere toate imprejurarile care insotesc incheierea contractului, obligatia de a stabili daca o clauza dintr-un contract de credit precum cea din speta, care prevede in sarcina consumatorului, potrivit constatarilor efectuate de aceasta instanta, o penalitate intr-un cuantum disproportionat de mare, trebuie considerata abuziva in sensul articolelor 3 si 4 din Directiva 93/13. In cazul unui raspuns afirmativ, revine acestei instante sarcina de a stabili toate consecintele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura ca respectiva clauza nu creeaza obligatii pentru consumator.
3) In imprejurari precum cele din actiunea principala, lipsa mentionarii dobanzii anuale efective intr-un contract de credit de consum, mentionare ce are o importanta esentiala, poate constitui un element decisiv in cadrul analizei de catre o instanta nationala a aspectului daca o clauza dintr-un contract de credit de consum, referitoare la costul acestuia, in care nu figureaza o asemenea mentiune, este redactata in mod clar si inteligibil in sensul art. 4 din Directiva 93/13.
In cazul in care nu aceasta este situatia, instanta respectiva, avand in vedere toate imprejurarile care insotesc incheierea contractului in cauza in actiunea principala, are posibilitatea de a aprecia, chiar din oficiu, daca omiterea mentionarii dobanzii anuale efective in clauza privind costul respectivului credit poate conferi acestei clauze un caracter abuziv in sensul articolelor 3 si 4 din Directiva 93/13.
Cu toate acestea, in pofida posibilitatii acordate de a aprecia contractul respectiv din perspectiva Directivei 93/13, Directiva 87/102 trebuie interpretata in sensul ca permite instantei nationale sa aplice din oficiu dispozitiile care transpun in dreptul intern art. 4 din aceasta ultima directiva si care prevad ca lipsa mentionarii dobanzii anuale efective intr-un contract de credit de consum are drept consecinta faptul ca creditul aprobat este considerat scutit de dobanzi si de costuri.

Intrebare preliminara privind obligatia de comunicare a datelor cu caracter persoanal in scopul asigurarii protectiei drepturilor de autor

Intr-o speta din fata unei instante spaniole societatea de gestiune colectiva Promusicae a cerut ISP-ului Telefonica sa îi zica cine sunt persoanele în spatele unor adrese IP, ca sa-i dea in judecata în civil pentru download ilegal prin Kazaa.Telefonica a zic ca în conformitate cu legea care implementeaza Directiva Comertului electronic, "comunicarea datelor solicitate de Promusicae nu este autorizata decât în cadrul unei anchete penale sau în vederea protejarii securitatii publice si apararii nationale. Instanta spaniola a cerut Curtii Europene de Justitie sa "sa se stabileasca daca dreptul comunitar impune statelor membre sa prevada, în vederea asigurarii protectiei efective a dreptului de autor, obligatia de a comunica date cu caracter personal în cadrul procedurii civile’’.

Decizia Curtii Europene de Justitie, confirma faptul ca directivele UE nu obliga vreun stat sa comunice datele cu caracter personal în cazul unor proceduri civile. Instanta europeana adauga însa ca lasa la latitudinea statelor membre sa ia o astfel de decizie, nefiind nici pro, nici contra. Dreptul comunitar nu impune statelor membre obligatia, în vederea asigurarii protectiei efective a dreptului de autor, de a divulga date cu caracter personal în cadrul unei proceduri civile. Mai multe directive comunitare1 urmaresc ca statele membre sa asigure, mai ales în cadrul societatii informationale, protectia efectiva a proprietatii intelectuale si, în particular, a dreptului de autor. Cu toate acestea, o astfel de protectie nu poate aduce atingere exigentelor referitoare la protectia datelor cu caracter personal. Pe de alta parte, directivele privind protectia datelor cu caracter personal ofera statelor membre posibilitatea de a prevedea exceptii de la obligatia de a garanta confidentialitatea datelor de transfer.

Promusicae este o asociatie spaniola fara scop lucrativ care cuprinde producatori si editori de înregistrari muzicale, precum si de înregistrari audiovizuale. Aceasta a sesizat instantele judecatoresti spaniole solicitând obligarea societatii Telefónica sa dezvaluie identitatea si adresa fizica a anumitor persoane carora aceasta din urma le furnizeaza serviciul de acces la internet si cu privire la care cunoaste „adresa IP”, precum si data si ora de conectare. Potrivit Promusicae, aceste persoane utilizeaza programul de schimb de filiere (cunoscut sub denumirea „peer to peer” sau „P2P”), intitulat „KaZaA”, si permit accesul, în directorul partajat din calculatorul personal (shared folder), la fonograme cu privire la care drepturile patrimoniale de exploatare apartin asociatilor Promusicae. Prin urmare, Promusicae a solicitat comunicarea acestor informatii pentru a putea initia proceduri civile împotriva persoanelor implicate.

Telefónica a sustinut ca, în conformitate cu legislatia spaniola, comunicarea datelor solicitate de Promusicae nu este autorizata decât în cadrul unei anchete penale sau în vederea protejarii securitatii publice si apararii nationale. Instanta spaniola solicita Curtii de Justitie a Comunitatii Europene sa se stabileasca daca dreptul comunitar impune statelor membre sa prevada, în vederea asigurarii protectiei efective a dreptului de autor, obligatia de a comunica date cu caracter personal în cadrul unei proceduri civile.Curtea subliniaza ca printre exceptiile permise de directivele privind protectia datelor cu caracter personal se afla masurile necesare protectiei drepturilor si libertatilor altora. Întrucât nu precizeaza care sunt drepturile si libertatile carora le este incidenta exceptia, directiva asupra confidentialitatii si comunicatiilor electronice trebuie interpretata în sensul ca exprima vointa legiuitorului comunitar de a nu exclude din domeniul sau de aplicare protectia dreptului de proprietate, si nici a situatiilor în care autorii urmaresc sa obtina aceasta protectie în cadrul unei proceduri civile. Prin urmare, directiva nu exclude posibilitatea, recunoscuta statelor membre, de a prevedea obligatia de a divulga date cu caracter personal în cadrul unei proceduri civile.

Totusi, directiva nici nu obliga statele membre sa prevada o astfel de obligatie. În ceea ce privest directivele în materia proprietatii intelectuale, Curtea de Justitie constata ca nici acestea nu impun statelor membre sa prevada, în vederea asigurarii protectiei efective a dreptului de autor, obligatia de a comunica date cu caracter personal în cadrul unei proceduri civile. Astfel, Curtea subliniaza ca prezenta cerere de pronuntare a unei hotarâri preliminare pune problema concilierii necesare între exigentele referitoare la protectia diferitelor drepturi fundamentale, anume a dreptului la respectarea vietii private, pe de o parte, si a dreptului la protectia proprietatii si a dreptului la un recurs efectiv, pe de alta parte.

În aceasta privinta, Curtea de Justitie hotaraste ca, la transpunerea directivelor în materia proprietatii intelectuale si a protectiei datelor cu caracter personal, statele membre trebuie sa se întemeieze pe o interpretare a acestor directive care poate asigura un echilibru just între diferitele drepturi fundamentale protejate de ordinea juridica comunitara. Pe lânga aceasta, la punerea în aplicare a masurilor de transpunere a acestor directive, incumba autoritatilor si instantelor din statele membre nu numai sa interpreteze dreptul lor national într-un mod conform directivelor mentionate, ci si sa se asigure ca nu se vor întemeia pe o interpretare a acestora care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau cu alte principii..