Cauza Meister vs. Speech Design Carrier Systems GmbH

Prevedrile legale privind protecția împotriva practicilor discriminatorii se aplică atât procesului de angajare cât și pe parcursul desfășurării contractului de muncă. Recent însă, CJUE s-a pronunțat, în cadrul procedurii preliminare, cu privire la întreparea privind dreptul pe care un candidat, aplicant pentru un post de software developer, respins, l-ar putea avea pentru a solicita acces informațiile privind candidatul ce a obținut postul, cu scopul de a demonstra că, în procesul de selecție au existat practici discriminatorii împotriva sa. Intrebarea a fost adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, in cauza Meister vs. Speech Design Carrier Systems GmbH. În această cauză, D-na. Meister, de naționalitate rusă, a aplicat de două ori, într-un interval scurt de timp pentru obținerea unui post de software developer, și a fost de fiecare dată respinsă fără interviu și fără a primi vreo explicație. Drept consecința, a invocat discriminarea sa pe criterii de sex, vârstă și etnie. Pentru a-și demonstra afirmațiile a solicitat acces la dosarul canditatului ce a fost angajat în urma interviului. Întrebarea preliminară, privind dreptul D-nei Meister de a avea acces la informații privind candidatul angajat și criteriile avut în vedere pentru angajarea sa, a fost adresată Curții. Curtea a reținut faptul ca, nu există nicio bază legală (în legislația națională) pe care candidatul respins să poată solicita angajatorului să-i comunice informații privind candidatul angajat și criteriile pe care le-a avut în vedere pentru alegearea acestuia din urmă. Cu toate acestea, Curtea a considerat ca în momentul în care angajatorul refuză să comunice aceste date, poate fi prezumat faptul că au existat criterii discriminatorii în procesul de selecție. Pentru a aprecia daca este incidentă o astfel de prezumție, Curtea a precizat că se va ține cont de faptul ca D-na Meister avea întocmai calificarea solicitată pentru postul pentru care aplicase, și cu toate acestea nu a fost contactată pentru susținerea unui interviu.

Hotărârea CJUE asupra unor întrebări preliminare, care privesc interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive

Voi prezenta în continuare o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauza C-70/10, avand ca obiect o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata in temeiul articolului 267 TFUE de Krajsky sud v Presove – Curtea regionala din Presov (Slovacia)), asupra unor întrebări preliminare, care privesc interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, reamintind forța obligatorie a interpretării dată de instanța europeană normelor juridice comunitare pentru judecătorul național.
În cauza, o persoana cu handicap care beneficia de o pensie de invaliditate în cuantum lunar de aproximativ 370 de euro a contractat cu o societate bancară din Slovacia, la 26 februarie 2008, un credit pe o perioadă de un an, în care suma împrumutată era de 20.000 SKK (663,88 euro), iar costurile aferente creditului erau de 19.120 SKK (634,67 euro). DAE pentru acest credit era de 95,6 %, dar nu era mentionată deloc ca atare în condițiile generale ale creditelor acordate de bancă și nici în contractul de credit încheiat.
Conform art. 4 din aceste conditii generale, in cazul in care debitorul nu plateste integral doua rate lunare consecutive, datoria devine imediat exigibila în totalitate. Mai mult, într-o asemenea situatie, art. 6 din condițiile generale mentionate prevede plata de dobânzi de intârziere zilnice in cunatum de 0,25 % din suma datorată și care curg începând cu data la care datoria este exigibilă până în ziua rambursării definitive a acesteia. O asemenea penalitate ar corespunde unei dobânzi de 91,25 % pe an.
Potrivit legislației slovace, penalitățile prevăzute în cauzele civile sub forma unor dobânzi de întârziere nu trebuie să depăsească dobânzile de referință ale Bancii Centrale Europene, care sunt stabilite în prezent la 1%, majorate cu 8%, ceea ce inseamna 9% in total.
Art. 17 din aceleasi conditii generale prevede ca litigiile ce rezulta dintr-un contract de credit sunt solutionate fie de Curtea de arbitraj, fie de o instanta nationala competenta, la alegerea partii contractante care formuleaza o actiune. In plus, potrivit art. 19 din acestea, toate raporturile dintre creditor si debitor sunt reglementate de dispozitiile Codului comercial, si nu de cele ale Codului civil.
Ca urmare a faptului ca acest client nu a platit doua rate lunare consecutive, banca a sesizat, la 9 octombrie 2008, instanta arbitrala, care a pronuntat, la 3 noiembrie 2008, o hotarare arbitrala prin care obliga clientul sa plateasca, printre altele, o suma de 48.820 SKK (1.620,53 euro), precum si dobanzi de intarziere in cuantum de 39.120 SKK (1.298,55 euro) si cheltuieli de judecata de 9.928 SKK (329,55 euro). Aceasta hotarare a dobandit autoritate de lucru judecat la 15 decembrie 2008 si a devenit executorie la 18 decembrie 2008.
In baza acestei hotarari, un executor judecatoresc a solicitat, la 9 martie 2009, Tribunalului teritorial din Stara Eubovna acordarea unei autorizatii de punere in executare pentru o suma de 3.467 de euro. Prin ordonanta din 31 iulie 2009, aceasta instanta a suspendat procedura de executare.
Banca a formulat, la 26 august 2009, o actiune impotriva acestei ordonante la Curtea regionala din Presov. In sprijinul clientului, Asociatia slovaca a consumatorilor a fost autorizata sa depuna un memoriu in care, in special, informa aceasta instanta cu privire la numarul ridicat de proceduri de executare intentate in Slovacia de banca. Asociatia a apreciat ca conditiile generale ale imprumuturilor acordate de aceasta societate contin clauze abuzive si constituie practici comerciale neloiale, astfel incat a recomandat instantei de trimitere sa sesizeze Curtea in temeiul articolului 267 TFUE.
Apreciind ca plangerea depusa de Asociatie cuprinde fapte cu privire la care trebuie sa se sesizeze din oficiu, Curtea regionala din Presov a hotarat sa suspende judecarea cauzei si sa adreseze Curtii mai multe intrebari preliminare, astfel:
1) a) Exprimarea in procente a costului total suportat de consumator (DAE) este atat de importanta incat, in cazul in care nu este stipulata in contract, nu se poate considera ca costul creditului de consum a fost indicat in termeni transparenti si suficient de clari?
b) Cadrul protectiei consumatorului, astfel cum este prevazut de Directiva 93/13, permite sa fie calificata drept abuziva si o clauza dintr-un contract de credit de consum referitoare la cost, pentru motivul ca aceasta nu este suficient de transparenta si de inteligibila, atunci cand procentajul costului total al creditului de consum nu este indicat in contract si cand pretul este exprimat numai printr-o suma de bani reprezentand diferite cheltuieli prevazute, pe de o parte, in contract, iar pe de alta parte, in conditiile generale de creditare?
2) a) Directiva 93/13 trebuie interpretata in sensul ca o instanta nationala sesizata cu executarea silita a unei hotarari arbitrale care a dobandit autoritate de lucru judecat si care a fost pronuntata in lipsa consumatorului este obligata, din momentul in care dispune de elemente referitoare la situatia de drept si de fapt necesare in acest scop, sa aprecieze chiar din oficiu caracterul disproportionat al penalitatii prevazute in contractul de credit incheiat intre un furnizor de servicii financiare si un consumator, in cazul in care, potrivit normelor de procedura nationale, aceasta instanta poate sa procedeze la o apreciere de acest tip in cadrul unor proceduri similare intemeiate pe dreptul national?
b) in cazul unei clauze penale disproportionate prevazute in eventualitatea neindeplinirii obligatiilor consumatorului, sarcina de a actiona in consecinta, potrivit dreptului national, astfel incat aceasta clauza sa nu fie opozabila consumatorului in discutie, revine instantei nationale?
c) Clauza in care este prevazuta pentru fiecare zi de intarziere o penalitate de 0,25% din valoarea creditului, ceea ce inseamna 91,25% pe an, poate fi calificata drept abuziva avand in vedere caracterul disproportionat al penalitatii?
3) Cadrul protectiei consumatorului rezultat din aplicarea normelor Uniunii (Directiva 93/13, Directiva 2008/48) in ceea ce priveste contractele de credit de consum permite instantei, in cazul in care dispozitiile privind protectia consumatorului au fost eludate in temeiul contractului si atunci cand a fost formulata deja o cerere de punere in executare a unei decizii adoptate in temeiul unei hotarari arbitrale, sa suspende executarea sau sa autorizeze executarea pe cheltuiala creditorului, numai pana la concurenta sumei restante din creditul acordat, cu conditia ca normele de drept national sa ii permita sa procedeze la o astfel de apreciere cu privire la hotararea arbitrala si sa dispuna de elemente necesare referitoare la situatia de drept si de fapt?
6. Curtea de Justitie a U.E. a raspuns, pe baza unei ample motivari, la intrebarile preliminare adresate de instanta slovaca, dupa cum urmeaza:
1. Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii impune unei instante nationale, sesizata cu executarea silita a unei hotarari arbitrale care a dobandit autoritate de lucru judecat si care a fost pronuntata in lipsa consumatorului, sa aprecieze, chiar din oficiu, caracterul abuziv al penalitatii prevazute in contractul de credit incheiat intre un furnizor de servicii financiare si un consumator, penalitate ce a fost aplicata in hotararea mentionata, in cazul in care aceasta instanta dispune de elementele referitoare la situatia de drept si de fapt necesare in acest scop, iar, potrivit normelor de procedura nationale, instanta mentionata poate sa procedeze Ia o asemenea apreciere in cadrul unor proceduri similare intemeiate pe dreptul national.
2) Revine instantei nationale in cauza, avand in vedere toate imprejurarile care insotesc incheierea contractului, obligatia de a stabili daca o clauza dintr-un contract de credit precum cea din speta, care prevede in sarcina consumatorului, potrivit constatarilor efectuate de aceasta instanta, o penalitate intr-un cuantum disproportionat de mare, trebuie considerata abuziva in sensul articolelor 3 si 4 din Directiva 93/13. In cazul unui raspuns afirmativ, revine acestei instante sarcina de a stabili toate consecintele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura ca respectiva clauza nu creeaza obligatii pentru consumator.
3) In imprejurari precum cele din actiunea principala, lipsa mentionarii dobanzii anuale efective intr-un contract de credit de consum, mentionare ce are o importanta esentiala, poate constitui un element decisiv in cadrul analizei de catre o instanta nationala a aspectului daca o clauza dintr-un contract de credit de consum, referitoare la costul acestuia, in care nu figureaza o asemenea mentiune, este redactata in mod clar si inteligibil in sensul art. 4 din Directiva 93/13.
In cazul in care nu aceasta este situatia, instanta respectiva, avand in vedere toate imprejurarile care insotesc incheierea contractului in cauza in actiunea principala, are posibilitatea de a aprecia, chiar din oficiu, daca omiterea mentionarii dobanzii anuale efective in clauza privind costul respectivului credit poate conferi acestei clauze un caracter abuziv in sensul articolelor 3 si 4 din Directiva 93/13.
Cu toate acestea, in pofida posibilitatii acordate de a aprecia contractul respectiv din perspectiva Directivei 93/13, Directiva 87/102 trebuie interpretata in sensul ca permite instantei nationale sa aplice din oficiu dispozitiile care transpun in dreptul intern art. 4 din aceasta ultima directiva si care prevad ca lipsa mentionarii dobanzii anuale efective intr-un contract de credit de consum are drept consecinta faptul ca creditul aprobat este considerat scutit de dobanzi si de costuri.

Intrebare preliminara privind obligatia de comunicare a datelor cu caracter persoanal in scopul asigurarii protectiei drepturilor de autor

Intr-o speta din fata unei instante spaniole societatea de gestiune colectiva Promusicae a cerut ISP-ului Telefonica sa îi zica cine sunt persoanele în spatele unor adrese IP, ca sa-i dea in judecata în civil pentru download ilegal prin Kazaa.Telefonica a zic ca în conformitate cu legea care implementeaza Directiva Comertului electronic, "comunicarea datelor solicitate de Promusicae nu este autorizata decât în cadrul unei anchete penale sau în vederea protejarii securitatii publice si apararii nationale. Instanta spaniola a cerut Curtii Europene de Justitie sa "sa se stabileasca daca dreptul comunitar impune statelor membre sa prevada, în vederea asigurarii protectiei efective a dreptului de autor, obligatia de a comunica date cu caracter personal în cadrul procedurii civile’’.

Decizia Curtii Europene de Justitie, confirma faptul ca directivele UE nu obliga vreun stat sa comunice datele cu caracter personal în cazul unor proceduri civile. Instanta europeana adauga însa ca lasa la latitudinea statelor membre sa ia o astfel de decizie, nefiind nici pro, nici contra. Dreptul comunitar nu impune statelor membre obligatia, în vederea asigurarii protectiei efective a dreptului de autor, de a divulga date cu caracter personal în cadrul unei proceduri civile. Mai multe directive comunitare1 urmaresc ca statele membre sa asigure, mai ales în cadrul societatii informationale, protectia efectiva a proprietatii intelectuale si, în particular, a dreptului de autor. Cu toate acestea, o astfel de protectie nu poate aduce atingere exigentelor referitoare la protectia datelor cu caracter personal. Pe de alta parte, directivele privind protectia datelor cu caracter personal ofera statelor membre posibilitatea de a prevedea exceptii de la obligatia de a garanta confidentialitatea datelor de transfer.

Promusicae este o asociatie spaniola fara scop lucrativ care cuprinde producatori si editori de înregistrari muzicale, precum si de înregistrari audiovizuale. Aceasta a sesizat instantele judecatoresti spaniole solicitând obligarea societatii Telefónica sa dezvaluie identitatea si adresa fizica a anumitor persoane carora aceasta din urma le furnizeaza serviciul de acces la internet si cu privire la care cunoaste „adresa IP”, precum si data si ora de conectare. Potrivit Promusicae, aceste persoane utilizeaza programul de schimb de filiere (cunoscut sub denumirea „peer to peer” sau „P2P”), intitulat „KaZaA”, si permit accesul, în directorul partajat din calculatorul personal (shared folder), la fonograme cu privire la care drepturile patrimoniale de exploatare apartin asociatilor Promusicae. Prin urmare, Promusicae a solicitat comunicarea acestor informatii pentru a putea initia proceduri civile împotriva persoanelor implicate.

Telefónica a sustinut ca, în conformitate cu legislatia spaniola, comunicarea datelor solicitate de Promusicae nu este autorizata decât în cadrul unei anchete penale sau în vederea protejarii securitatii publice si apararii nationale. Instanta spaniola solicita Curtii de Justitie a Comunitatii Europene sa se stabileasca daca dreptul comunitar impune statelor membre sa prevada, în vederea asigurarii protectiei efective a dreptului de autor, obligatia de a comunica date cu caracter personal în cadrul unei proceduri civile.Curtea subliniaza ca printre exceptiile permise de directivele privind protectia datelor cu caracter personal se afla masurile necesare protectiei drepturilor si libertatilor altora. Întrucât nu precizeaza care sunt drepturile si libertatile carora le este incidenta exceptia, directiva asupra confidentialitatii si comunicatiilor electronice trebuie interpretata în sensul ca exprima vointa legiuitorului comunitar de a nu exclude din domeniul sau de aplicare protectia dreptului de proprietate, si nici a situatiilor în care autorii urmaresc sa obtina aceasta protectie în cadrul unei proceduri civile. Prin urmare, directiva nu exclude posibilitatea, recunoscuta statelor membre, de a prevedea obligatia de a divulga date cu caracter personal în cadrul unei proceduri civile.

Totusi, directiva nici nu obliga statele membre sa prevada o astfel de obligatie. În ceea ce privest directivele în materia proprietatii intelectuale, Curtea de Justitie constata ca nici acestea nu impun statelor membre sa prevada, în vederea asigurarii protectiei efective a dreptului de autor, obligatia de a comunica date cu caracter personal în cadrul unei proceduri civile. Astfel, Curtea subliniaza ca prezenta cerere de pronuntare a unei hotarâri preliminare pune problema concilierii necesare între exigentele referitoare la protectia diferitelor drepturi fundamentale, anume a dreptului la respectarea vietii private, pe de o parte, si a dreptului la protectia proprietatii si a dreptului la un recurs efectiv, pe de alta parte.

În aceasta privinta, Curtea de Justitie hotaraste ca, la transpunerea directivelor în materia proprietatii intelectuale si a protectiei datelor cu caracter personal, statele membre trebuie sa se întemeieze pe o interpretare a acestor directive care poate asigura un echilibru just între diferitele drepturi fundamentale protejate de ordinea juridica comunitara. Pe lânga aceasta, la punerea în aplicare a masurilor de transpunere a acestor directive, incumba autoritatilor si instantelor din statele membre nu numai sa interpreteze dreptul lor national într-un mod conform directivelor mentionate, ci si sa se asigure ca nu se vor întemeia pe o interpretare a acestora care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau cu alte principii..

Condițiile de admisibilitate ale întrebării prealabile-Partea VI

Conţinutul şi forma cererii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare

Instanţa naţională este singura în măsură să facă trimiterea pentru o hotărâre preliminară, astfel că tot ea este cea care determină conţinutul cererii prin care sesizează Curtea De Justiţie. Eventualele aspecte învederate de către părţi pot fi luate în considerare de către instanţă, însă nimic nu o obligă să procedeze în acest sens, ea fiind cea care formulează întrebările la care Curtea Europeană trebuie să răspundă prin hotărârea preliminară solicitată. Aşadar, judecătorul naţional este cel care determină conţinutul cererii, stabilind relevanţa aspectelor care se impun a fi clarificate de Curte în vederea soluţionării litigiului.

Trimiterea prejudiciară este în exclusivitate la dispoziţia jurisdicţiei naţionale, iar promovarea cererii, precum şi stadiul procedurii în care urmează a se sesiza Curtea se realizează conform dreptului naţional al jurisdicţiei în cauză (citat din B. Ştefănescu, Trimiterea prejudiciară în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 1/2003.)
În mod constant, Curtea a subliniat că motivele pentru care o instanţă naţională decide să ceară o hotărâre preliminară, precum şi relevanţa aspectelor supuse clarificării pentru soluţionarea litigiului, rămân în afara aprecierii Curţii.

În cauza Eurico Italia, Curtea a arătat că instanţele naţionale, în faţa cărora sunt pendinte procedurile, sunt singurele în măsură să determine, având în vedere particularităţile fiecărui caz în parte, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru soluţionarea litigiului, cât şi relevanţa întrebărilor adresate Curţii. În aceeaşi cauză, Curtea a mai subliniat un aspect deosebit de important pentru procedura trimiterilor preliminare. Acela că respingerea unei cereri formulate de o instanţă naţionale este posibilă numai în situaţia în care este evident că interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validităţii unei reguli de drept comunitar nu are nici o legătură cu natura sau cu obiectul litigiului în care s-a făcut sesizarea. În cauza Keller, Curtea a reiterat aceste principii, arătând totodată că „orice apreciere a faptelor cauzei este o chestiune care intră în competenţa instanţei naţionale”.

Instanţele naţionale se bucură, aşadar, de o libertate semnificativă în stabilirea conţinutului cererii prin care sesizează Curtea. Întrucât art. 234 CE nu impune nici o formă sacramentală pentru sesizarea Curţii, în general, s-a putut constata o mare largheţe în acceptarea trimiterilor prejudiciare, în ciuda obiecţiilor unor state membre, care au considerat că s-ar impune fixarea unor reguli mai riguroase sub acest aspect.

Totuşi, libertatea de care se bucură judecătorul naţional în determinarea conţinutului şi formei cererii este una cel puţin relativă. Aceasta deoarece, în jurisprudenţa Curţii s-au conturat o serie de principii în acest sens, ce impun unele condiţii în ce priveşte conţinutul şi forma pe care trebuie să o îmbrace cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

În principiu, decizia prin care instanţa naţională sesizează Curtea poate îmbrăca orice formă prevăzută de dreptul naţional în materia incidentelor procedurale. Având în vedere însă importanţa acestui document, care reprezintă baza procedurii, este necesară o formulare cât mai clară şi precisă. Nu mai puţin, o astfel de decizie va trebui să cuprindă toate elementele de care Curtea are nevoie pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, elemente pe care Curtea le-a subliniat în termeni precişi într-o notă informativă cu privire la formularea cererilor pentru pronunţarea hotărârilor preliminare de către organele jurisdicţionale naţionale.

În mod obişnuit, orice cerere de hotărâre preliminară trebuie să conţină o serie de elemente care să permită instanţei europene să formuleze un răspuns cât mai exact şi util pentru jurisdicţiile naţionale. În primul rând, deci, cererea va trebui în mod obligatoriu să cuprindă un rezumat al litigiului şi al cadrului factual pe care se bazează întrebările.

După cum a arătat Curtea în repetate rânduri-hotărârea din 26 ianuarie 1993, Telemarsicabruzzo SpA şi alţii v. Circostel, Ministero delle Poste e Telecomincazion, Ministero della Difesa, cauzele reunite C-320/90, C-321/90 şi C-322/90, Hotărârea Curţii din 12 aprilie 2005, Moştenitorii Annettei Keller v. Instituto Nacional de la Seguridad Social (INSS), Instituto Nacional de Gestion Sanitaria (Ingesa), fost Instituto Nacional de la Salud (Insalud), C-145/03-„necesitatea de a furniza o interpretare a dreptului comunitar care să fie utilă pentru instanţa naţională impune ca aceasta să definească contextul factual şi legislativ al întrebărilor pe care le pune sau, cel puţin, să explice ipotezele de fapt pe care aceste întrebări sunt bazate”. În cauza Telemarsicabruzzo, s-a observat faptul că ordonanţele de trimitere erau deosebit de concise şi ofereau puţine detalii privind elementele de fapt şi de drept care să permită identificarea scopului întrebărilor puse şi, deci, înţelegerea sensului şi a întinderii lor. Curtea a subliniat în continuare că „deşi dosarul transmis de instanţa naţională şi informaţiile scrise au furnizat anumite informaţii Curţii (...), aceste informaţii sunt fragmentate şi nu permit Curţii, în lipsa unei cunoaşteri suficiente a faptelor aflate la originea litigiului principal, să interpreteze regulile comunitare în raport cu situaţia care formează obiectul acestui litigiu, astfel cum i s-a solicitat de către judecătorul naţional”.

În cauza Keller, Curtea a subliniat, pe lângă aspectele mai sus învederate, că informaţiile furnizate în decizia de trimitere nu trebuie numai să permită Curţii să dea un răspuns util, ci trebuie, de asemenea, să dea guvernelor statelor membre şi părţilor interesate posibilitatea de a prezenta informaţii, conform art. 23 din Statutul Curţii de Justiţie. Curtea trebuie vegheze ca această posibilitate să fie asigurată, ţinând seama de faptul că, în temeiul dispoziţiei menţionate, numai deciziile de trimitere sunt notificate părţilor interesate.

Totuşi, aceste exigenţe nu au acelaşi caracter imperativ în toate cazurile. Anume, atunci când întrebările se raportează la puncte tehnice precise şi permit Curţii să dea un răspuns util, chiar dacă instanţa naţională nu a făcut o descriere exhaustivă a situaţiei de drept şi de fapt.Hotărârea din 3 martie 1994, Nicole Vaneetveld şi Le Foyer SA v. Federation des Mutualites Socialistes et Syndicales de la Province de Liege, C-316/93.

Un alt element extrem de important care trebuie să se regăsească în decizia de trimitere este reprezentat de dispoziţiile naţionale care ar urma să fie aplicabile în cauza aflată în faţa instanţei naţionale. Indicarea jurisprudenţei relevante în materia respectivă este de asemenea de mare utilitate. Elementele de identificare trebuie precizate întotdeauna cu rigurozitate ( de exemplu, pagina din Monitorul Oficial sau din culegeri, eventual adresa de Internet), tocmai în scopul de a oferii Curţii toate informaţiile necesare cu privire la cadrul legislativ aplicabil. Dispoziţiile comunitare incidente în speţă trebuie, de asemenea, identificate cu exactitate.

În decizia de trimitere, instanţa naţională trebuie să învedereze şi motivele care au determinat îndoielile cu privire la interpretarea dreptului comunitar sau validitatea unor dispoziţii comunitare, cât şi legătura dintre legislaţia naţională incidentă în speţă şi dispoziţiile comunitare cu privire la care sunt necesare lămuririle din partea Curţii europene.

După cum a subliniat Curtea în cauza Viacom Outdoor (ordonanţa Curţii din (Prima Cameră) din 8 octombrie 2002, Viacom Outdoor Srl v. Giotto Immobilier SARL, C-190/02.), este important ca instanţa naţională să indice motivele exacte care au determinat-o să invoce chestiunea de interpretare a dreptului comunitar şi să aprecieze că este necesar să trimită întrebări Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. La fel a decis Curtea şi în alte cauze invocate în Cauza Viacom Outdoor (ordonanţele din 25 iunie 1996 în Cauza C-101/96 Italia Testa, în cauzele reunite Testa şi Modesti, în Cauza C-9/98 Agostini, etc.). Astfel, Curtea a decis că este esenţial ca instanţa naţională să dea un minimum de explicaţii cu privire la motivele pentru alegerea dispoziţiilor comunitare a căror interpretare o solicită şi cu privire la legăturile între aceste dispoziţii şi legislaţia naţională aplicabilă în litigiu.Curtea reiterează sublinierea pe care a făcut-o şi în cauza Grau Gomis şi alţii, C-167/94, ordonanţa din 7 aprilie 1995.
În continuare, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă-Cauza C-157/92 Branchero, Cauza C-176/96 Lehtonen şi Castors Braine, Cauza C-116/2000 Laguillaumie, Curtea a arătat că „în lipsa informaţiilor suficiente nu este posibil să se delimiteze problema concretă de interpretare care ar putea fi ridicată în raport cu fiecare dispoziţie a dreptului comunitar, a cărei interpretare este solicitată de instanţa naţională. Or, exigenţa preciziei în ceea ce priveşte contextul factual şi legislativ se aplică în special în domeniul concurenţei, caracterizat prin situaţii de fapt şi de drept complexe”. Ca atare, există domenii, precum cel al concurenţei, unde necesitatea indicării cu o acurateţe cât mai mare a situaţiei de fapt şi de drept este şi mai importantă şi cu atât mai mult se impune respectarea acestei exigenţe de către instanţa naţională.

În nota informativă cu privire la formularea cererilor pentru pronunţarea hotărârilor preliminare, antecitată, Curtea a mai arătat, în ce priveşte forma cererii, că întrebarea sau întrebările ca atare trebuie să figureze într-o parte distinctă şi clar identificabilă a hotărârii sau încheierii instanţei naţionale, de obicei la începutul sau la sfârşitul acesteia. Ele trebuie să fie comprehensibile, fără a se referi la expunerea motivelor cererii, care va furniza totuşi contextul necesar pentru o apreciere adecvată.

Pentru a formula un răspuns precis, Curtea de Justiţie trebuie să fie pe deplin familiarizată cu elementele de fapt şi de drept ale cauzei. Tocmai din acest motiv, deşi trimiterile preliminare nu trebuie să îmbrace o anumită formă sau se respecte un anumit tipar în ce priveşte conţinutul, ele trebuie să cuprindă toate elementele şi informaţiile necesare pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare care să-şi dovedească utilitatea pentru soluţionarea litigiului pendinte în faţa jurisdicţiei naţionale. Aceasta este raţiunea pentru care în jurisprudenţa Curţii s-au conturat, după cum am arătat în rândurile de mai sus, o serie de reguli în ce priveşte conţinutul şi forma documentului prin care instanţa naţională sesizează Curtea, document ce constituie baza întregii proceduri prejudiciale.