Condițiile de admisibilitate ale întrebării prealabile-Partea VI

Conţinutul şi forma cererii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare

Instanţa naţională este singura în măsură să facă trimiterea pentru o hotărâre preliminară, astfel că tot ea este cea care determină conţinutul cererii prin care sesizează Curtea De Justiţie. Eventualele aspecte învederate de către părţi pot fi luate în considerare de către instanţă, însă nimic nu o obligă să procedeze în acest sens, ea fiind cea care formulează întrebările la care Curtea Europeană trebuie să răspundă prin hotărârea preliminară solicitată. Aşadar, judecătorul naţional este cel care determină conţinutul cererii, stabilind relevanţa aspectelor care se impun a fi clarificate de Curte în vederea soluţionării litigiului.

Trimiterea prejudiciară este în exclusivitate la dispoziţia jurisdicţiei naţionale, iar promovarea cererii, precum şi stadiul procedurii în care urmează a se sesiza Curtea se realizează conform dreptului naţional al jurisdicţiei în cauză (citat din B. Ştefănescu, Trimiterea prejudiciară în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 1/2003.)
În mod constant, Curtea a subliniat că motivele pentru care o instanţă naţională decide să ceară o hotărâre preliminară, precum şi relevanţa aspectelor supuse clarificării pentru soluţionarea litigiului, rămân în afara aprecierii Curţii.

În cauza Eurico Italia, Curtea a arătat că instanţele naţionale, în faţa cărora sunt pendinte procedurile, sunt singurele în măsură să determine, având în vedere particularităţile fiecărui caz în parte, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru soluţionarea litigiului, cât şi relevanţa întrebărilor adresate Curţii. În aceeaşi cauză, Curtea a mai subliniat un aspect deosebit de important pentru procedura trimiterilor preliminare. Acela că respingerea unei cereri formulate de o instanţă naţionale este posibilă numai în situaţia în care este evident că interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validităţii unei reguli de drept comunitar nu are nici o legătură cu natura sau cu obiectul litigiului în care s-a făcut sesizarea. În cauza Keller, Curtea a reiterat aceste principii, arătând totodată că „orice apreciere a faptelor cauzei este o chestiune care intră în competenţa instanţei naţionale”.

Instanţele naţionale se bucură, aşadar, de o libertate semnificativă în stabilirea conţinutului cererii prin care sesizează Curtea. Întrucât art. 234 CE nu impune nici o formă sacramentală pentru sesizarea Curţii, în general, s-a putut constata o mare largheţe în acceptarea trimiterilor prejudiciare, în ciuda obiecţiilor unor state membre, care au considerat că s-ar impune fixarea unor reguli mai riguroase sub acest aspect.

Totuşi, libertatea de care se bucură judecătorul naţional în determinarea conţinutului şi formei cererii este una cel puţin relativă. Aceasta deoarece, în jurisprudenţa Curţii s-au conturat o serie de principii în acest sens, ce impun unele condiţii în ce priveşte conţinutul şi forma pe care trebuie să o îmbrace cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

În principiu, decizia prin care instanţa naţională sesizează Curtea poate îmbrăca orice formă prevăzută de dreptul naţional în materia incidentelor procedurale. Având în vedere însă importanţa acestui document, care reprezintă baza procedurii, este necesară o formulare cât mai clară şi precisă. Nu mai puţin, o astfel de decizie va trebui să cuprindă toate elementele de care Curtea are nevoie pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, elemente pe care Curtea le-a subliniat în termeni precişi într-o notă informativă cu privire la formularea cererilor pentru pronunţarea hotărârilor preliminare de către organele jurisdicţionale naţionale.

În mod obişnuit, orice cerere de hotărâre preliminară trebuie să conţină o serie de elemente care să permită instanţei europene să formuleze un răspuns cât mai exact şi util pentru jurisdicţiile naţionale. În primul rând, deci, cererea va trebui în mod obligatoriu să cuprindă un rezumat al litigiului şi al cadrului factual pe care se bazează întrebările.

După cum a arătat Curtea în repetate rânduri-hotărârea din 26 ianuarie 1993, Telemarsicabruzzo SpA şi alţii v. Circostel, Ministero delle Poste e Telecomincazion, Ministero della Difesa, cauzele reunite C-320/90, C-321/90 şi C-322/90, Hotărârea Curţii din 12 aprilie 2005, Moştenitorii Annettei Keller v. Instituto Nacional de la Seguridad Social (INSS), Instituto Nacional de Gestion Sanitaria (Ingesa), fost Instituto Nacional de la Salud (Insalud), C-145/03-„necesitatea de a furniza o interpretare a dreptului comunitar care să fie utilă pentru instanţa naţională impune ca aceasta să definească contextul factual şi legislativ al întrebărilor pe care le pune sau, cel puţin, să explice ipotezele de fapt pe care aceste întrebări sunt bazate”. În cauza Telemarsicabruzzo, s-a observat faptul că ordonanţele de trimitere erau deosebit de concise şi ofereau puţine detalii privind elementele de fapt şi de drept care să permită identificarea scopului întrebărilor puse şi, deci, înţelegerea sensului şi a întinderii lor. Curtea a subliniat în continuare că „deşi dosarul transmis de instanţa naţională şi informaţiile scrise au furnizat anumite informaţii Curţii (...), aceste informaţii sunt fragmentate şi nu permit Curţii, în lipsa unei cunoaşteri suficiente a faptelor aflate la originea litigiului principal, să interpreteze regulile comunitare în raport cu situaţia care formează obiectul acestui litigiu, astfel cum i s-a solicitat de către judecătorul naţional”.

În cauza Keller, Curtea a subliniat, pe lângă aspectele mai sus învederate, că informaţiile furnizate în decizia de trimitere nu trebuie numai să permită Curţii să dea un răspuns util, ci trebuie, de asemenea, să dea guvernelor statelor membre şi părţilor interesate posibilitatea de a prezenta informaţii, conform art. 23 din Statutul Curţii de Justiţie. Curtea trebuie vegheze ca această posibilitate să fie asigurată, ţinând seama de faptul că, în temeiul dispoziţiei menţionate, numai deciziile de trimitere sunt notificate părţilor interesate.

Totuşi, aceste exigenţe nu au acelaşi caracter imperativ în toate cazurile. Anume, atunci când întrebările se raportează la puncte tehnice precise şi permit Curţii să dea un răspuns util, chiar dacă instanţa naţională nu a făcut o descriere exhaustivă a situaţiei de drept şi de fapt.Hotărârea din 3 martie 1994, Nicole Vaneetveld şi Le Foyer SA v. Federation des Mutualites Socialistes et Syndicales de la Province de Liege, C-316/93.

Un alt element extrem de important care trebuie să se regăsească în decizia de trimitere este reprezentat de dispoziţiile naţionale care ar urma să fie aplicabile în cauza aflată în faţa instanţei naţionale. Indicarea jurisprudenţei relevante în materia respectivă este de asemenea de mare utilitate. Elementele de identificare trebuie precizate întotdeauna cu rigurozitate ( de exemplu, pagina din Monitorul Oficial sau din culegeri, eventual adresa de Internet), tocmai în scopul de a oferii Curţii toate informaţiile necesare cu privire la cadrul legislativ aplicabil. Dispoziţiile comunitare incidente în speţă trebuie, de asemenea, identificate cu exactitate.

În decizia de trimitere, instanţa naţională trebuie să învedereze şi motivele care au determinat îndoielile cu privire la interpretarea dreptului comunitar sau validitatea unor dispoziţii comunitare, cât şi legătura dintre legislaţia naţională incidentă în speţă şi dispoziţiile comunitare cu privire la care sunt necesare lămuririle din partea Curţii europene.

După cum a subliniat Curtea în cauza Viacom Outdoor (ordonanţa Curţii din (Prima Cameră) din 8 octombrie 2002, Viacom Outdoor Srl v. Giotto Immobilier SARL, C-190/02.), este important ca instanţa naţională să indice motivele exacte care au determinat-o să invoce chestiunea de interpretare a dreptului comunitar şi să aprecieze că este necesar să trimită întrebări Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. La fel a decis Curtea şi în alte cauze invocate în Cauza Viacom Outdoor (ordonanţele din 25 iunie 1996 în Cauza C-101/96 Italia Testa, în cauzele reunite Testa şi Modesti, în Cauza C-9/98 Agostini, etc.). Astfel, Curtea a decis că este esenţial ca instanţa naţională să dea un minimum de explicaţii cu privire la motivele pentru alegerea dispoziţiilor comunitare a căror interpretare o solicită şi cu privire la legăturile între aceste dispoziţii şi legislaţia naţională aplicabilă în litigiu.Curtea reiterează sublinierea pe care a făcut-o şi în cauza Grau Gomis şi alţii, C-167/94, ordonanţa din 7 aprilie 1995.
În continuare, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă-Cauza C-157/92 Branchero, Cauza C-176/96 Lehtonen şi Castors Braine, Cauza C-116/2000 Laguillaumie, Curtea a arătat că „în lipsa informaţiilor suficiente nu este posibil să se delimiteze problema concretă de interpretare care ar putea fi ridicată în raport cu fiecare dispoziţie a dreptului comunitar, a cărei interpretare este solicitată de instanţa naţională. Or, exigenţa preciziei în ceea ce priveşte contextul factual şi legislativ se aplică în special în domeniul concurenţei, caracterizat prin situaţii de fapt şi de drept complexe”. Ca atare, există domenii, precum cel al concurenţei, unde necesitatea indicării cu o acurateţe cât mai mare a situaţiei de fapt şi de drept este şi mai importantă şi cu atât mai mult se impune respectarea acestei exigenţe de către instanţa naţională.

În nota informativă cu privire la formularea cererilor pentru pronunţarea hotărârilor preliminare, antecitată, Curtea a mai arătat, în ce priveşte forma cererii, că întrebarea sau întrebările ca atare trebuie să figureze într-o parte distinctă şi clar identificabilă a hotărârii sau încheierii instanţei naţionale, de obicei la începutul sau la sfârşitul acesteia. Ele trebuie să fie comprehensibile, fără a se referi la expunerea motivelor cererii, care va furniza totuşi contextul necesar pentru o apreciere adecvată.

Pentru a formula un răspuns precis, Curtea de Justiţie trebuie să fie pe deplin familiarizată cu elementele de fapt şi de drept ale cauzei. Tocmai din acest motiv, deşi trimiterile preliminare nu trebuie să îmbrace o anumită formă sau se respecte un anumit tipar în ce priveşte conţinutul, ele trebuie să cuprindă toate elementele şi informaţiile necesare pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare care să-şi dovedească utilitatea pentru soluţionarea litigiului pendinte în faţa jurisdicţiei naţionale. Aceasta este raţiunea pentru care în jurisprudenţa Curţii s-au conturat, după cum am arătat în rândurile de mai sus, o serie de reguli în ce priveşte conţinutul şi forma documentului prin care instanţa naţională sesizează Curtea, document ce constituie baza întregii proceduri prejudiciale.