Condițiile de admisibilitate ale întrebării prealabile-Partea V

Rolul părţilor dintr-un litigiu naţional în materia trimiterii întrebării prealabile
Părţile implicate într-un litigiu naţional nu au dreptul să se adreseze direct CEJ pentru a solicita o hotărâre preliminară. Taratul nu conţine prevederi exprese în această privinţa, iar în formularea art. 234 din TCE rezultă cu claritate că instanţele sunt cele care se adresează CEJ. Dacă părţile ar beneficia de această posibilitate, aceasta ar putea avea ca efect limitarea competeţelor şi independenţei instanţei la nivel naţional.

De altfel în cauza Lothar Matteus împotriva Doego Fruchtimport-Hotararea Curţii din 22 noiembrie 1978 în cauza 93/78, Lothar Matteus împotriva Doego Fruchtimport, Curtea a statuat că instanţa naţională nu poate fi împiedicată prin acorduri încheiate între persone fizice, să solicite o hotărâre preliminară, deposedând-o de exercitarea în mod independent a rolului conferit de Tratat.

În cauza Hessische Kmappschaft împotriva Maison Singer şi fiii- Hotărârea Curţii din 0 decembrie 1965 în cauza 44/65, Hessische Kmappschaft împotriva Maison Singer şi fiii, Curtea arată că procedura instituită de art. 177 (actualul art.234) instituie o cooperare directă între instanţele naţionale şi CJE în cadrul unei proceduri necontencioase, străine oricărei inţiative venite din partea părţilor şi faţă de care acestea sunt invitate doar pentru a-şi exprima punctual de vedere. Pentru aceste motive Curtea a respins cererea formulată de une dintre părţile litigiului pendinte prin care se solicita declararea întrebării prealabile ca fiind fără obiect.

Mai mult în cauza Paul G. Bollmann c. Hauptzollamt Hamburg-Waltershof- Hotărârea Curţii din data de 1 martie 1973 în cauza 62/72 Paul G. Bollmann c. Hauptzollamt Hamburg-Waltershof , Curtea a subliniat faptul că părţile au dreptul să-şi prezinte observaţiile, dacă o fac “în limitele legale stabilite de către instanţa natională”.

Aşa cum s-a spus deja, instanţele naţionale pot refuza să trimită întrebarea preliminară către Curte, decizie care poate cauza prejudicii părţilor cauzei. Acestea au însa la dispoziţie un instrument foarte puternic de care pot uza şi anume dreptul de a cere despăgubiri. Cadrul în care se pot solicita despăgubiri pentru daunele suferite de o persoană fizică sau de o persoană juridică au fost stabilite tot prin jurisprudenta CJE, in cauza Francovich- Cauza C-9/90, Frankovich şi alţii[1991] si în cauza Factortame Cauza C- 213/89, Factortame Ltd & Ors V Secretary Of State For Transport, [1991] -Cauza Francovich se referă la eşecul Italiei de a implementa Directiva 80/987/EEC, directivă care urmăreşte să asigure salariaţilor un minim de protecţie, la nivelul comunitar, în cazul insolvenţei angajatorului, sub rezerva dispoziţiilor mai favorabile existente în legislaţia statelor membre. În acest sens directiva prevedea în special garanţii specifice pentru plata drepturilor salariale restante. Statele membre aveau obligația de a adopta reguli detaliate cu privire la organizarea, finanţarea şi funcţionarea unor instituţii de garantare a plăţii drepturilor neachitate care rezultau din contracte de muncă sau raporturi de muncă şi care priveau salarizarea pe o perioadă anterioară celei la care a survenit insolvabilitatea angajatorului.

Se impunea respectarea anumitor principii: activele instituţiilor să fie independendente de capitalul de exploatare al angajatorilor şi nesupuse procedurii de insolvabilitate, angajatorii să contribuie la finanţare în cazul în care aceasta nu este asiguraţă integral de către autorităţile publice, obligaţia de plată a instituţiilor nu depinde de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligatiei de finanţare. Prin art.11 din directivă s-a stabilit ca termen limită pentru adoptarea legislaţiei necesare implementării directivei, data de 23 octombrie 1983. Întrucât Italia nu a transpus directiva în acest termen, Curtea a constatat portrivit procedurii speciale prevăzute în art.226 din TCEE, neîndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau în temeiul Tratatului , prin hotărârea sa din 2 februarie 1989 în cauza Comisia contra Italia (C- 22/87).

Pentru că Italia a eşuat în încerarea de implementare a acestei directive care ar fi garantat plata salariilor către domnii Francovich, Bonifaci şi altor petenţi în cadrul procedurii principale, ei au dat în judecată Republica Italia cerând ca aceasta să-i despăgubească.

Chestiunea a fost adusă în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de instanţele italiene, instanţe care au solicitat o hotărâre preliminară cu privire la tragerea la răspundere a Statului pentru cauzarea de prejudicii. Tribunal din Vicenza a pregătit un proces-verbal de constatare a insolvabilităţii debitorului. Domnul Françovich a invocat atunci dreptul de a obţine de la statul Italian garanţiile prevăzute de Directiva 80/987 sau, în subsidiar, daune-interese.

În altă cauză, dna Daniela Bonifaci şi alţi trei salariaţi au introdus o acţiune la Preduta di Bassano del Grappa, arătând că au lucrat ca salariate la întreprinderea Gaia Confezioni SRL, societatea ce a intrat în faliment la 5 aprilie 1985. Reclamantelor li se datora o sumă de peste 253 de milioane de lire ialiene, trecută în pasivul întreprinderii declarată în stare de faliment, sumă ce nu le-a fost plătită nici după trecerea a cinci ani de la faliment. Având în vedere obligaţia ce revenea Republicii Italiene de a aplica Directiva 80/987 începând din 23 octombrie 1983, reclamantele au acţionat în justiţie statul, solicitând ca acesta să fie condamnat la plata creanţelor care li se cuvin cu titlu de plăţi restante din salarii, cel puţin pentru ultimate trei luni sau, în caz contrar, să li se plătească daune-interese.

Astfel, instanţa naţională a adresat Curţii întrebări referitoare la răspunderea statului pentru neîndeplinirea obligaţiei de implementare a dreptului comunitar.

Curtea a analiazat dacă prevederile directivei care stabileau drepturile angajaţilor îndeplineau condiţiile pentru a avea efect direct, şi anume dacă erau suficient de precise şi necondiţionate. Curtea a examinat următoarele aspecte:
-identitatea beneficiarilor garanţiei-Curtea a considerat că potrivit prevederilor art.2, paragraful 1, directiva se aplica creanţelor muncitorilor salariaţi, creanţe rezultate din contractele de muncă sau din relaţiile de muncă, şi care s-au născut în sarcina angajatorului aflat în insolvabilitate. Curtea arată că noţiunile de „ muncitor salariat” şi “angajator” sunt definite conform dreptului naţional. Astfel, Curtea apreciază că directiva este suficient de clară şi că judecătorul naţional trebuia să verifice doar dacă persoana în cauză era o persoană angajată în muncă conform legii naţionale şi dacă nu se află pe o listă de excepţii anexată directivei- Cauzele reunite C-6 şI 9/90, Fancovich, 1991 ECRI-5357, paragraf 13-14.
-conţinutul garanţiei-art. 3 din directiva prevede că trebuie asigurată plata creanţei neplătite ce rezultă din contractul de muncă sau din relaţiile de muncă şi care priveşte remuneraţia aferentă perioadei plasate înaintea unei date stabilite de stat, data cu privire la care acesta are dreptul de a alege din trei opţiuni: data la care a survenit insolvabilitatea angajatorului, data preavizului de desfacere a contractului de muncă ca şi consecinţă a intrării în insolvenţă a angajatorului sau data încetării contractului de muncă ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei faţă de angajator. Libertatea de alegere între diferite mijloace de realizare a rezultatului cerut de directive nu afectau însă, în opinia Curţii, natura precisă şi necondiţionată a acestui rezultat- Cauzele reunite C-6 şI 9/90, Fancovich, 1991ECR-I5337, paragraf 15-22.
-identificarea persoanei responsible cu asiguarea garanţiei- Curtea a apreciat că din prevederile relevante ale directivei, nu se puteau desprinde suficiente elemente pentru identificarea instituţiilor garante. Aceste prevederi nu erau suficient de precise şi necondiţionate pentru a putea fi invocate de justiţiabili direct în faţa instanţelor naţionale.
Curtea de Justitie a Comunitaţilor Europene a reţinut faptul că statul a încălcat dreptul comunitar prin omisiunea de a implementa o directiva europeană. Totuşi CJE a stabilit că răspunderea Statului este atrasă în limita a trei condiţii :
-norma comunitară să presupună acordarea unor drepturi persoanelor fizice sau juridical;
-conţinutul respectivelor drepturi să poată fi identificat din cuprinsul normei comunitare;
-să existe un raport de cauzalitate între neîndeplinirea obligatiilor care revenea statului membru de a pune în aplicare norma comunicată şi prejudiciul suferit de reclamant.
Deşi cauza Francovich a stabilit cu valoare de principiu de drept comunitar tragerea la răspundere a statelor membre, a lăsat totuşi multe aspecte nelămurite. Opiniile de doctrină cu privire la tragerea la răspundere a statelor pentru prejudicii create prin omisiunea de a implementa o directivă europeană, s-au modificat odată cu cauza Factortame.
Această cauză a avut o implicare de drept constituţional în instanţele din UK şi a confirmat supremaţia dreptului comunitar şi atragerea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate de încălcarea dreptului european. Cauza a iesit în evidenţă în momentul în care o întreprindere de pescuit numita Factortame a depus plangere pe rolul instantelor biritanice împotriva restricţiilor ce le-au fost impuse de guvernul britanic prin Legea armatorilor. Potrivit acestei legi, întreprinderilor straine care utilizeaza nave de pescuit înregistrate ca vase britanice le este interzis să pescuiască în apele Marii Briatnii. În situţia în care o întreprindere spaniolă de pescuit consideraă această măsură ca fiind una care nalcă dreptul comunitar cu privire la legile de construire, a solicitat verificare compatibilităţii cu dreptul comunitar.
Cauza a ajuns pe rolul Înaltei Curţi de Justiţie din Anglia şi Wales, ceea ce a determinat CJE să suspende temporar legea naţională. Totusi aceasta deciyie a fost casata de Curtea de Apel a Angliei si Wels sub premiza că Constituţia nu dă dreptul niciunei instanţe din Marea Britanie de a suspenda actele Parlamentului, ceea ce a fost confirmat de Camera Lorzilor şi a fost trimis apoi către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
In afară de principiul supremaţiei dreptului comunitar , CJE a recunoscut de asemenea ca guvernul Marii Britanii a încălcat dreptul comunitar impunând o lege naţională cu prevederi contrare, referitoare la materia domiciliului şi a reşedinţei armatorilor.
La fel ca şi în speţa Francovich, CJE a stabilit condiţiile în care se poate atrage răspunderea Statelor Membre pentru cauzarea de prejudicii după cum urmează:

In primul rand, legea care contravine prevederilor comunitare trebuie să conţină drepturi ce sunt conferite persoanelor fizice sau juridice , încălcarea prevederilor comunitare prin această noua lege trebuie să vizeze în primul rând acele drepturi conferite persoanelor fizice sau juridice şi în al treilea rând să existe un raport de cauzalitate între înfringerea acestor prevederi de drept comunitar şi prejudiciul creat. Criteriul cel mai ambigu prin care se stabileşte dacă este atrasă răspunderea unui stat membru este gravitatea încălcării normei comunitare. CJE a readus în prim-plan criteriul gravităţii încălcării normei comunitare în mai multe cauze (spre exemplu cauza Dillenkofer), argumentând că eşecul unui stat membru de a implementa o directivă este o încălcare suficient de gravă a dreptului comunitar.

De la deja cunoscutele cauze Francovich, Factortame si Brasserie du Pecheur- Cauzele C-46/93 şi C-48/93, Brasserie du pecheur şi Factortame, [1993), s-a stabilit cu valoare de principiu atragerea răspunderii statului pentru infrângerea normei de drept comunitar.

In cauza Gerhart Kobler împortriva Republicii Austria- Hotărârea Curţii din 23 septembrie 2003, CJE a recunoscut cu valoare de principiu răspunderea statului pentru încălcarea normelor comunitare de către instanţele naţionale.

Această cauză tratează problema de a ști dacă o personă, în speţă profesorul Gerhart Kobler, angajat al unei Universităţi de stat din Austria, poate solicita despăgubiri de la statul austriac întrucât Curtea Supremă Administrativă a décis în mod vădit eronat ca anii lucraţi în Germania nu pot fi avuţi în vedere la calcularea anilor de activitate pentru pensionarea din activitatea de pofesor. Această lege a fost în mod clar o încălcare a normelor comunitare cu privire la libera circulaţie a persoanelor şi liberatatea de a munci în alte state membre. Problema fundamentală a fost aceea că decizia de a nu lua în considerare acei ani de muncă, decizie ce a aparţinut Curţii Supreme de Justiţie.

CJE a argumentat că, având déja în vedere hotărârile pronunţate în cauzele Factortame şi Brasserie du Pecheur, principiul atragerii răspunderii statului este aplicabil oricărei speţe în care un stat membru încalcă normele comunitare, oricare ar fi autoritatea unui stat membru a cărei act sau omisiune determină încălcarea.

CJE a statuat: “posibiliatate ca în anumite condiţii Statele să fie trase la răspundere pentru deciziile juridice care contravin ordinii juridice comunitare nu dă motive de a se considera ca există riscul ca independenţa unei instanţe nationale să fie lezată.“

Principiul potrivit căruia un stat membru trebuie considerat ca o entitate singulară provine din dreptul internaţional. CJE contrazice spunând că: “în dreptul inernaţional statele trase la răspundere pentru încălcarea unei convenţii internaţionale sunt trase la răspundere individual indiferent că încălcarea se datorează iniţiativei legislative, activităţii judecătoreşti sau executivului. Cu toate acestea, cu privire la chestiunea dacă suntem în situaţia unei încălcări grave, CJE a limitat răspunderea instanţelor naţionale la cauzele unde încălcarea ordinii juridice comunitare a fost “manifestată”.

In jurisprudenţa recentă în cauza Traghetti del Mediterraneo, CJE a dezvoltat în continuare principiile enunţate în cauza Kober şi cu implicaţii în ceea ce priveşte obligaţia de a solicita pronunţarea unei hotărîri preliminare. Traghetti del Mediterraneo, o companie de transport maritim împotriva căreia s-a deschis procedura falimentului a introdus o acţiune împotriva Republicii Italia pe rolul Curţii de la Genova cerând daune-interese pentru interpretarea greşită a prevederilor unei directive comunitare de către Curtea Supreme a Italiei şi refuzul acesteia de a trimite o întrebare preliminară către CJE.
Aspectul interesant în această speţă se referă la faptul că legislaţia italiană exclude tragerea la răspundere a statului pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea ordinii juridice comunitare de către instanţele naţionale.

Guvernul italian a apărt acestă legislaţie, spunând că a creat un echilibru între nevoia de a conserva independenţa puterii judecătoreşti, pe de o parte, şi protecţia juridică a persoanelor în cele mai evidente cazuri de încălcare a ordinii juridice comunitare, pe de altă parte. Interogată cu privire la această situaţie de către Tribunalul Genova, CJE a stabilit că legislaţia italiană este inadecvată şi că atragerea răspunderii statului nu ar trebui să fie limitată numai la încălcărea intenţionată a ordinii juridice comunitare şi la greşelile instanţelor de judecată din Statele Membre.
Această afirmaţie a CJE vine în completarea imaginii a ceea ce presupune procedura înrebarii prejudiciare, a obligaţiei sau a facultăţii trimiterii acesteia de către instanţa naţională, atunci când o astfel de cerere este formulată de o parte în procesul pendinte.