Înainte de încheierea contractului de credit, consumatorul va primi în mod obligatoriu informaţii detaliate privind rata dobânzii aferente creditului, condiţiile care guvernează aplicarea ratei dobânzii aferente creditului, formula de calcul a ratei dobânzii, precum şi termenele, condiţiile şi procedura pentru modificarea ratei dobânzii aferente creditului şi, în cazul în care se aplică rate diferite ale dobânzii aferente creditului în circumstanţe diferite, informaţii pentru toate ratele aplicabile.
De asemenea, contractul de credit va cuprinde în mod obligatoriu toate informaţiile referitoare la dobanda indicată anterior. OUG 50/2010 impune ca regula redactarea tuturor contractelor de credit vizibil si usor de citit, cu font Times New Roman, 10p, pe hartie sau alt suport durabil. Toate partile contractante primest cate un exemplar original al contractului de credit.
Pe parcursul desfăşurării contractului de credit, consumatorul este informat, pe hârtie sau pe alt suport durabil, în legatură cu orice modificare a ratei dobâzii aferente creditului. Informaţiile se vor referi la valoarea plăţilor de efectuat după intrarea în vigoare a noii rate a dobânzii aferente creditului, dacă este cazul, informaţii cu privire la modificarea numarului sau a frecvenţei plătilor.
La cererea expresa a consumatorului se poate conveni în contractul de credit ca informaţiile cu privire la modificarea ratei dobânzii aferente creditului să fie transmise periodic consumatorului dacă sunt indeplinite cumulativ urmatoarele condiţii: modificarea ratei dobânzii aferente creditului este determinată de o modificare a ratei de referinţă, noua rată de referinţă este facută publică prin mijloace corespunzatoare; informaţiile privind noua rată de referinţă sunt puse la dispoziţie şi la locul în care creditorul işi desfaşoara activitatea.
Sunt interzise caluzele care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator. În acest sens, legea obligă creditorul să facă dovada că a depus toată diligenta, pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.
În cazul modificărilor impuse de legislaţie, nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale este considerată acceptare tacită.
Orice notificare cu privire la modificarea conţinutului clauzelor contractuale, referitoare la costuri, va fi transmisa consumatorilor cu cel putin 30 de zile inainte de aplicarea acestora. Consumatorul are la dispoziţie un termen de 15 zile de la primirea notificării pentru a comunica opţiunea sa de acceptare sau de neacceptare a noilor condiţii. Neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în temenul menţionat anterior, nu este considerată acceptare tacită, iar contractul rămâne neschimbat. De asemenea, în cazul în care consumatorul nu acceptă noile condiţii, creditorul nu are dreptul de a penaliza consumatorul sau de a declara creditul scadent.
În cazul contractelor de credit cu dobandă variabila, marja dobânzii va putea fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru.
În contractele de credit cu dobândă variabilă, dobânda va fi raportată la un indice de referinţă variabil (ROBOR, EURIBOR, LIBOR, rata dobânzii de referinţă a BNR funcţie de monedă creditului) şi o marjă fixă a bancii care nu va putea fi majorată pe toată durata derulării contractului, putând fi insă redusa.
Creditorul nu are voie să schimbe tipul de dobândă (din variabilă în fixă sau invers).
Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia. Elementele care intră în formula de calcul a variaţiei dobânzii şi valoarea acestora vor fi afişate pe site-urile şi la toate punctele de lucru ale creditorilor.
În cazul imposibilităţii consumatorilor de a accepta majorarea dobânzii (majorare datorată exclusiv modificărilor legislative), creditorul nu are dreptul să denunţe unilateral sau să rezilieze contractul fără o propunere, transmisă în scris, de reeşalonare sau refinanţare a creditului, în raport cu veniturile actuale ale consumatorului, în măsura în care o asemenea reeşalonare sau refinanţare este posibilă potrivit reglementarilor interne ale creditorului.
Pentru contractele aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a OUG50/2010, creditorii au obligaţia să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile din aceasta ordonanţă. În acest sens, creditorul va depune toate diligenţele necesare pentru a informa consumatorul cu privire la semnarea actelor adiţionale.
Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale este considerată acceptare tacită.
Actul adiţional nu trebuie să cuprindă alte modificări decât cele cerute de OUG 50/2010, în cazul în care creditorul vrea să facă şi alte modificări ale contractului, trebuie să le prezinte într-un act adiţional separat.
În situaţia în care actul adiţional cuprinde prevederi contrare prezentei ordonanţe, sau alte modificări decât cele prevăzute prin prezenta ordonanţă, respectivele clauze vor fi nule de drept.
Dacă consumatorul refuză semnarea actului aditional (refuz scris) creditorul nu poate considera creditul acestuia scadent. Ameninţarea în acest sens este un abuz din partea creditorului.
În situaţia în care creditorul încalcă prevederile acestei ordonanţe, consumatorul are la dispoziţie urmatoarele opţiuni: formularea unei sesizări către Autoritatea Nationala pentru Protecţia Consumatorilor, merierea conflictului direct cu creditorul sau acţionarea acestuia în justiţie.
Întrucât actul normativ nu prevede un termen special pentru exercitarea acestor căi, consider că în cazul acţionarii în justiţie a creditorului va fi aplicabil termenul de prescripţie prevăzut de dreptul comun.
Pe perioada desfăşurării litigiului, plata ratelor la credit nu va fi suspendată decât cu acordul scris al creditorului sau în situaţia în care instanţa de judecată încuviinţeză o astfel de cerere.
vineri, 28 ianuarie 2011
miercuri, 12 ianuarie 2011
Condițiile de admisibilitate ale întrebării prealabile-Partea VI
Conţinutul şi forma cererii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare
Instanţa naţională este singura în măsură să facă trimiterea pentru o hotărâre preliminară, astfel că tot ea este cea care determină conţinutul cererii prin care sesizează Curtea De Justiţie. Eventualele aspecte învederate de către părţi pot fi luate în considerare de către instanţă, însă nimic nu o obligă să procedeze în acest sens, ea fiind cea care formulează întrebările la care Curtea Europeană trebuie să răspundă prin hotărârea preliminară solicitată. Aşadar, judecătorul naţional este cel care determină conţinutul cererii, stabilind relevanţa aspectelor care se impun a fi clarificate de Curte în vederea soluţionării litigiului.
Trimiterea prejudiciară este în exclusivitate la dispoziţia jurisdicţiei naţionale, iar promovarea cererii, precum şi stadiul procedurii în care urmează a se sesiza Curtea se realizează conform dreptului naţional al jurisdicţiei în cauză (citat din B. Ştefănescu, Trimiterea prejudiciară în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 1/2003.)
În mod constant, Curtea a subliniat că motivele pentru care o instanţă naţională decide să ceară o hotărâre preliminară, precum şi relevanţa aspectelor supuse clarificării pentru soluţionarea litigiului, rămân în afara aprecierii Curţii.
În cauza Eurico Italia, Curtea a arătat că instanţele naţionale, în faţa cărora sunt pendinte procedurile, sunt singurele în măsură să determine, având în vedere particularităţile fiecărui caz în parte, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru soluţionarea litigiului, cât şi relevanţa întrebărilor adresate Curţii. În aceeaşi cauză, Curtea a mai subliniat un aspect deosebit de important pentru procedura trimiterilor preliminare. Acela că respingerea unei cereri formulate de o instanţă naţionale este posibilă numai în situaţia în care este evident că interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validităţii unei reguli de drept comunitar nu are nici o legătură cu natura sau cu obiectul litigiului în care s-a făcut sesizarea. În cauza Keller, Curtea a reiterat aceste principii, arătând totodată că „orice apreciere a faptelor cauzei este o chestiune care intră în competenţa instanţei naţionale”.
Instanţele naţionale se bucură, aşadar, de o libertate semnificativă în stabilirea conţinutului cererii prin care sesizează Curtea. Întrucât art. 234 CE nu impune nici o formă sacramentală pentru sesizarea Curţii, în general, s-a putut constata o mare largheţe în acceptarea trimiterilor prejudiciare, în ciuda obiecţiilor unor state membre, care au considerat că s-ar impune fixarea unor reguli mai riguroase sub acest aspect.
Totuşi, libertatea de care se bucură judecătorul naţional în determinarea conţinutului şi formei cererii este una cel puţin relativă. Aceasta deoarece, în jurisprudenţa Curţii s-au conturat o serie de principii în acest sens, ce impun unele condiţii în ce priveşte conţinutul şi forma pe care trebuie să o îmbrace cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.
În principiu, decizia prin care instanţa naţională sesizează Curtea poate îmbrăca orice formă prevăzută de dreptul naţional în materia incidentelor procedurale. Având în vedere însă importanţa acestui document, care reprezintă baza procedurii, este necesară o formulare cât mai clară şi precisă. Nu mai puţin, o astfel de decizie va trebui să cuprindă toate elementele de care Curtea are nevoie pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, elemente pe care Curtea le-a subliniat în termeni precişi într-o notă informativă cu privire la formularea cererilor pentru pronunţarea hotărârilor preliminare de către organele jurisdicţionale naţionale.
În mod obişnuit, orice cerere de hotărâre preliminară trebuie să conţină o serie de elemente care să permită instanţei europene să formuleze un răspuns cât mai exact şi util pentru jurisdicţiile naţionale. În primul rând, deci, cererea va trebui în mod obligatoriu să cuprindă un rezumat al litigiului şi al cadrului factual pe care se bazează întrebările.
După cum a arătat Curtea în repetate rânduri-hotărârea din 26 ianuarie 1993, Telemarsicabruzzo SpA şi alţii v. Circostel, Ministero delle Poste e Telecomincazion, Ministero della Difesa, cauzele reunite C-320/90, C-321/90 şi C-322/90, Hotărârea Curţii din 12 aprilie 2005, Moştenitorii Annettei Keller v. Instituto Nacional de la Seguridad Social (INSS), Instituto Nacional de Gestion Sanitaria (Ingesa), fost Instituto Nacional de la Salud (Insalud), C-145/03-„necesitatea de a furniza o interpretare a dreptului comunitar care să fie utilă pentru instanţa naţională impune ca aceasta să definească contextul factual şi legislativ al întrebărilor pe care le pune sau, cel puţin, să explice ipotezele de fapt pe care aceste întrebări sunt bazate”. În cauza Telemarsicabruzzo, s-a observat faptul că ordonanţele de trimitere erau deosebit de concise şi ofereau puţine detalii privind elementele de fapt şi de drept care să permită identificarea scopului întrebărilor puse şi, deci, înţelegerea sensului şi a întinderii lor. Curtea a subliniat în continuare că „deşi dosarul transmis de instanţa naţională şi informaţiile scrise au furnizat anumite informaţii Curţii (...), aceste informaţii sunt fragmentate şi nu permit Curţii, în lipsa unei cunoaşteri suficiente a faptelor aflate la originea litigiului principal, să interpreteze regulile comunitare în raport cu situaţia care formează obiectul acestui litigiu, astfel cum i s-a solicitat de către judecătorul naţional”.
În cauza Keller, Curtea a subliniat, pe lângă aspectele mai sus învederate, că informaţiile furnizate în decizia de trimitere nu trebuie numai să permită Curţii să dea un răspuns util, ci trebuie, de asemenea, să dea guvernelor statelor membre şi părţilor interesate posibilitatea de a prezenta informaţii, conform art. 23 din Statutul Curţii de Justiţie. Curtea trebuie vegheze ca această posibilitate să fie asigurată, ţinând seama de faptul că, în temeiul dispoziţiei menţionate, numai deciziile de trimitere sunt notificate părţilor interesate.
Totuşi, aceste exigenţe nu au acelaşi caracter imperativ în toate cazurile. Anume, atunci când întrebările se raportează la puncte tehnice precise şi permit Curţii să dea un răspuns util, chiar dacă instanţa naţională nu a făcut o descriere exhaustivă a situaţiei de drept şi de fapt.Hotărârea din 3 martie 1994, Nicole Vaneetveld şi Le Foyer SA v. Federation des Mutualites Socialistes et Syndicales de la Province de Liege, C-316/93.
Un alt element extrem de important care trebuie să se regăsească în decizia de trimitere este reprezentat de dispoziţiile naţionale care ar urma să fie aplicabile în cauza aflată în faţa instanţei naţionale. Indicarea jurisprudenţei relevante în materia respectivă este de asemenea de mare utilitate. Elementele de identificare trebuie precizate întotdeauna cu rigurozitate ( de exemplu, pagina din Monitorul Oficial sau din culegeri, eventual adresa de Internet), tocmai în scopul de a oferii Curţii toate informaţiile necesare cu privire la cadrul legislativ aplicabil. Dispoziţiile comunitare incidente în speţă trebuie, de asemenea, identificate cu exactitate.
În decizia de trimitere, instanţa naţională trebuie să învedereze şi motivele care au determinat îndoielile cu privire la interpretarea dreptului comunitar sau validitatea unor dispoziţii comunitare, cât şi legătura dintre legislaţia naţională incidentă în speţă şi dispoziţiile comunitare cu privire la care sunt necesare lămuririle din partea Curţii europene.
După cum a subliniat Curtea în cauza Viacom Outdoor (ordonanţa Curţii din (Prima Cameră) din 8 octombrie 2002, Viacom Outdoor Srl v. Giotto Immobilier SARL, C-190/02.), este important ca instanţa naţională să indice motivele exacte care au determinat-o să invoce chestiunea de interpretare a dreptului comunitar şi să aprecieze că este necesar să trimită întrebări Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. La fel a decis Curtea şi în alte cauze invocate în Cauza Viacom Outdoor (ordonanţele din 25 iunie 1996 în Cauza C-101/96 Italia Testa, în cauzele reunite Testa şi Modesti, în Cauza C-9/98 Agostini, etc.). Astfel, Curtea a decis că este esenţial ca instanţa naţională să dea un minimum de explicaţii cu privire la motivele pentru alegerea dispoziţiilor comunitare a căror interpretare o solicită şi cu privire la legăturile între aceste dispoziţii şi legislaţia naţională aplicabilă în litigiu.Curtea reiterează sublinierea pe care a făcut-o şi în cauza Grau Gomis şi alţii, C-167/94, ordonanţa din 7 aprilie 1995.
În continuare, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă-Cauza C-157/92 Branchero, Cauza C-176/96 Lehtonen şi Castors Braine, Cauza C-116/2000 Laguillaumie, Curtea a arătat că „în lipsa informaţiilor suficiente nu este posibil să se delimiteze problema concretă de interpretare care ar putea fi ridicată în raport cu fiecare dispoziţie a dreptului comunitar, a cărei interpretare este solicitată de instanţa naţională. Or, exigenţa preciziei în ceea ce priveşte contextul factual şi legislativ se aplică în special în domeniul concurenţei, caracterizat prin situaţii de fapt şi de drept complexe”. Ca atare, există domenii, precum cel al concurenţei, unde necesitatea indicării cu o acurateţe cât mai mare a situaţiei de fapt şi de drept este şi mai importantă şi cu atât mai mult se impune respectarea acestei exigenţe de către instanţa naţională.
În nota informativă cu privire la formularea cererilor pentru pronunţarea hotărârilor preliminare, antecitată, Curtea a mai arătat, în ce priveşte forma cererii, că întrebarea sau întrebările ca atare trebuie să figureze într-o parte distinctă şi clar identificabilă a hotărârii sau încheierii instanţei naţionale, de obicei la începutul sau la sfârşitul acesteia. Ele trebuie să fie comprehensibile, fără a se referi la expunerea motivelor cererii, care va furniza totuşi contextul necesar pentru o apreciere adecvată.
Pentru a formula un răspuns precis, Curtea de Justiţie trebuie să fie pe deplin familiarizată cu elementele de fapt şi de drept ale cauzei. Tocmai din acest motiv, deşi trimiterile preliminare nu trebuie să îmbrace o anumită formă sau se respecte un anumit tipar în ce priveşte conţinutul, ele trebuie să cuprindă toate elementele şi informaţiile necesare pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare care să-şi dovedească utilitatea pentru soluţionarea litigiului pendinte în faţa jurisdicţiei naţionale. Aceasta este raţiunea pentru care în jurisprudenţa Curţii s-au conturat, după cum am arătat în rândurile de mai sus, o serie de reguli în ce priveşte conţinutul şi forma documentului prin care instanţa naţională sesizează Curtea, document ce constituie baza întregii proceduri prejudiciale.
Instanţa naţională este singura în măsură să facă trimiterea pentru o hotărâre preliminară, astfel că tot ea este cea care determină conţinutul cererii prin care sesizează Curtea De Justiţie. Eventualele aspecte învederate de către părţi pot fi luate în considerare de către instanţă, însă nimic nu o obligă să procedeze în acest sens, ea fiind cea care formulează întrebările la care Curtea Europeană trebuie să răspundă prin hotărârea preliminară solicitată. Aşadar, judecătorul naţional este cel care determină conţinutul cererii, stabilind relevanţa aspectelor care se impun a fi clarificate de Curte în vederea soluţionării litigiului.
Trimiterea prejudiciară este în exclusivitate la dispoziţia jurisdicţiei naţionale, iar promovarea cererii, precum şi stadiul procedurii în care urmează a se sesiza Curtea se realizează conform dreptului naţional al jurisdicţiei în cauză (citat din B. Ştefănescu, Trimiterea prejudiciară în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 1/2003.)
În mod constant, Curtea a subliniat că motivele pentru care o instanţă naţională decide să ceară o hotărâre preliminară, precum şi relevanţa aspectelor supuse clarificării pentru soluţionarea litigiului, rămân în afara aprecierii Curţii.
În cauza Eurico Italia, Curtea a arătat că instanţele naţionale, în faţa cărora sunt pendinte procedurile, sunt singurele în măsură să determine, având în vedere particularităţile fiecărui caz în parte, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru soluţionarea litigiului, cât şi relevanţa întrebărilor adresate Curţii. În aceeaşi cauză, Curtea a mai subliniat un aspect deosebit de important pentru procedura trimiterilor preliminare. Acela că respingerea unei cereri formulate de o instanţă naţionale este posibilă numai în situaţia în care este evident că interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validităţii unei reguli de drept comunitar nu are nici o legătură cu natura sau cu obiectul litigiului în care s-a făcut sesizarea. În cauza Keller, Curtea a reiterat aceste principii, arătând totodată că „orice apreciere a faptelor cauzei este o chestiune care intră în competenţa instanţei naţionale”.
Instanţele naţionale se bucură, aşadar, de o libertate semnificativă în stabilirea conţinutului cererii prin care sesizează Curtea. Întrucât art. 234 CE nu impune nici o formă sacramentală pentru sesizarea Curţii, în general, s-a putut constata o mare largheţe în acceptarea trimiterilor prejudiciare, în ciuda obiecţiilor unor state membre, care au considerat că s-ar impune fixarea unor reguli mai riguroase sub acest aspect.
Totuşi, libertatea de care se bucură judecătorul naţional în determinarea conţinutului şi formei cererii este una cel puţin relativă. Aceasta deoarece, în jurisprudenţa Curţii s-au conturat o serie de principii în acest sens, ce impun unele condiţii în ce priveşte conţinutul şi forma pe care trebuie să o îmbrace cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.
În principiu, decizia prin care instanţa naţională sesizează Curtea poate îmbrăca orice formă prevăzută de dreptul naţional în materia incidentelor procedurale. Având în vedere însă importanţa acestui document, care reprezintă baza procedurii, este necesară o formulare cât mai clară şi precisă. Nu mai puţin, o astfel de decizie va trebui să cuprindă toate elementele de care Curtea are nevoie pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, elemente pe care Curtea le-a subliniat în termeni precişi într-o notă informativă cu privire la formularea cererilor pentru pronunţarea hotărârilor preliminare de către organele jurisdicţionale naţionale.
În mod obişnuit, orice cerere de hotărâre preliminară trebuie să conţină o serie de elemente care să permită instanţei europene să formuleze un răspuns cât mai exact şi util pentru jurisdicţiile naţionale. În primul rând, deci, cererea va trebui în mod obligatoriu să cuprindă un rezumat al litigiului şi al cadrului factual pe care se bazează întrebările.
După cum a arătat Curtea în repetate rânduri-hotărârea din 26 ianuarie 1993, Telemarsicabruzzo SpA şi alţii v. Circostel, Ministero delle Poste e Telecomincazion, Ministero della Difesa, cauzele reunite C-320/90, C-321/90 şi C-322/90, Hotărârea Curţii din 12 aprilie 2005, Moştenitorii Annettei Keller v. Instituto Nacional de la Seguridad Social (INSS), Instituto Nacional de Gestion Sanitaria (Ingesa), fost Instituto Nacional de la Salud (Insalud), C-145/03-„necesitatea de a furniza o interpretare a dreptului comunitar care să fie utilă pentru instanţa naţională impune ca aceasta să definească contextul factual şi legislativ al întrebărilor pe care le pune sau, cel puţin, să explice ipotezele de fapt pe care aceste întrebări sunt bazate”. În cauza Telemarsicabruzzo, s-a observat faptul că ordonanţele de trimitere erau deosebit de concise şi ofereau puţine detalii privind elementele de fapt şi de drept care să permită identificarea scopului întrebărilor puse şi, deci, înţelegerea sensului şi a întinderii lor. Curtea a subliniat în continuare că „deşi dosarul transmis de instanţa naţională şi informaţiile scrise au furnizat anumite informaţii Curţii (...), aceste informaţii sunt fragmentate şi nu permit Curţii, în lipsa unei cunoaşteri suficiente a faptelor aflate la originea litigiului principal, să interpreteze regulile comunitare în raport cu situaţia care formează obiectul acestui litigiu, astfel cum i s-a solicitat de către judecătorul naţional”.
În cauza Keller, Curtea a subliniat, pe lângă aspectele mai sus învederate, că informaţiile furnizate în decizia de trimitere nu trebuie numai să permită Curţii să dea un răspuns util, ci trebuie, de asemenea, să dea guvernelor statelor membre şi părţilor interesate posibilitatea de a prezenta informaţii, conform art. 23 din Statutul Curţii de Justiţie. Curtea trebuie vegheze ca această posibilitate să fie asigurată, ţinând seama de faptul că, în temeiul dispoziţiei menţionate, numai deciziile de trimitere sunt notificate părţilor interesate.
Totuşi, aceste exigenţe nu au acelaşi caracter imperativ în toate cazurile. Anume, atunci când întrebările se raportează la puncte tehnice precise şi permit Curţii să dea un răspuns util, chiar dacă instanţa naţională nu a făcut o descriere exhaustivă a situaţiei de drept şi de fapt.Hotărârea din 3 martie 1994, Nicole Vaneetveld şi Le Foyer SA v. Federation des Mutualites Socialistes et Syndicales de la Province de Liege, C-316/93.
Un alt element extrem de important care trebuie să se regăsească în decizia de trimitere este reprezentat de dispoziţiile naţionale care ar urma să fie aplicabile în cauza aflată în faţa instanţei naţionale. Indicarea jurisprudenţei relevante în materia respectivă este de asemenea de mare utilitate. Elementele de identificare trebuie precizate întotdeauna cu rigurozitate ( de exemplu, pagina din Monitorul Oficial sau din culegeri, eventual adresa de Internet), tocmai în scopul de a oferii Curţii toate informaţiile necesare cu privire la cadrul legislativ aplicabil. Dispoziţiile comunitare incidente în speţă trebuie, de asemenea, identificate cu exactitate.
În decizia de trimitere, instanţa naţională trebuie să învedereze şi motivele care au determinat îndoielile cu privire la interpretarea dreptului comunitar sau validitatea unor dispoziţii comunitare, cât şi legătura dintre legislaţia naţională incidentă în speţă şi dispoziţiile comunitare cu privire la care sunt necesare lămuririle din partea Curţii europene.
După cum a subliniat Curtea în cauza Viacom Outdoor (ordonanţa Curţii din (Prima Cameră) din 8 octombrie 2002, Viacom Outdoor Srl v. Giotto Immobilier SARL, C-190/02.), este important ca instanţa naţională să indice motivele exacte care au determinat-o să invoce chestiunea de interpretare a dreptului comunitar şi să aprecieze că este necesar să trimită întrebări Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. La fel a decis Curtea şi în alte cauze invocate în Cauza Viacom Outdoor (ordonanţele din 25 iunie 1996 în Cauza C-101/96 Italia Testa, în cauzele reunite Testa şi Modesti, în Cauza C-9/98 Agostini, etc.). Astfel, Curtea a decis că este esenţial ca instanţa naţională să dea un minimum de explicaţii cu privire la motivele pentru alegerea dispoziţiilor comunitare a căror interpretare o solicită şi cu privire la legăturile între aceste dispoziţii şi legislaţia naţională aplicabilă în litigiu.Curtea reiterează sublinierea pe care a făcut-o şi în cauza Grau Gomis şi alţii, C-167/94, ordonanţa din 7 aprilie 1995.
În continuare, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă-Cauza C-157/92 Branchero, Cauza C-176/96 Lehtonen şi Castors Braine, Cauza C-116/2000 Laguillaumie, Curtea a arătat că „în lipsa informaţiilor suficiente nu este posibil să se delimiteze problema concretă de interpretare care ar putea fi ridicată în raport cu fiecare dispoziţie a dreptului comunitar, a cărei interpretare este solicitată de instanţa naţională. Or, exigenţa preciziei în ceea ce priveşte contextul factual şi legislativ se aplică în special în domeniul concurenţei, caracterizat prin situaţii de fapt şi de drept complexe”. Ca atare, există domenii, precum cel al concurenţei, unde necesitatea indicării cu o acurateţe cât mai mare a situaţiei de fapt şi de drept este şi mai importantă şi cu atât mai mult se impune respectarea acestei exigenţe de către instanţa naţională.
În nota informativă cu privire la formularea cererilor pentru pronunţarea hotărârilor preliminare, antecitată, Curtea a mai arătat, în ce priveşte forma cererii, că întrebarea sau întrebările ca atare trebuie să figureze într-o parte distinctă şi clar identificabilă a hotărârii sau încheierii instanţei naţionale, de obicei la începutul sau la sfârşitul acesteia. Ele trebuie să fie comprehensibile, fără a se referi la expunerea motivelor cererii, care va furniza totuşi contextul necesar pentru o apreciere adecvată.
Pentru a formula un răspuns precis, Curtea de Justiţie trebuie să fie pe deplin familiarizată cu elementele de fapt şi de drept ale cauzei. Tocmai din acest motiv, deşi trimiterile preliminare nu trebuie să îmbrace o anumită formă sau se respecte un anumit tipar în ce priveşte conţinutul, ele trebuie să cuprindă toate elementele şi informaţiile necesare pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare care să-şi dovedească utilitatea pentru soluţionarea litigiului pendinte în faţa jurisdicţiei naţionale. Aceasta este raţiunea pentru care în jurisprudenţa Curţii s-au conturat, după cum am arătat în rândurile de mai sus, o serie de reguli în ce priveşte conţinutul şi forma documentului prin care instanţa naţională sesizează Curtea, document ce constituie baza întregii proceduri prejudiciale.
joi, 6 ianuarie 2011
Condițiile de admisibilitate ale întrebării prealabile-Partea V
Rolul părţilor dintr-un litigiu naţional în materia trimiterii întrebării prealabile
Părţile implicate într-un litigiu naţional nu au dreptul să se adreseze direct CEJ pentru a solicita o hotărâre preliminară. Taratul nu conţine prevederi exprese în această privinţa, iar în formularea art. 234 din TCE rezultă cu claritate că instanţele sunt cele care se adresează CEJ. Dacă părţile ar beneficia de această posibilitate, aceasta ar putea avea ca efect limitarea competeţelor şi independenţei instanţei la nivel naţional.
De altfel în cauza Lothar Matteus împotriva Doego Fruchtimport-Hotararea Curţii din 22 noiembrie 1978 în cauza 93/78, Lothar Matteus împotriva Doego Fruchtimport, Curtea a statuat că instanţa naţională nu poate fi împiedicată prin acorduri încheiate între persone fizice, să solicite o hotărâre preliminară, deposedând-o de exercitarea în mod independent a rolului conferit de Tratat.
În cauza Hessische Kmappschaft împotriva Maison Singer şi fiii- Hotărârea Curţii din 0 decembrie 1965 în cauza 44/65, Hessische Kmappschaft împotriva Maison Singer şi fiii, Curtea arată că procedura instituită de art. 177 (actualul art.234) instituie o cooperare directă între instanţele naţionale şi CJE în cadrul unei proceduri necontencioase, străine oricărei inţiative venite din partea părţilor şi faţă de care acestea sunt invitate doar pentru a-şi exprima punctual de vedere. Pentru aceste motive Curtea a respins cererea formulată de une dintre părţile litigiului pendinte prin care se solicita declararea întrebării prealabile ca fiind fără obiect.
Mai mult în cauza Paul G. Bollmann c. Hauptzollamt Hamburg-Waltershof- Hotărârea Curţii din data de 1 martie 1973 în cauza 62/72 Paul G. Bollmann c. Hauptzollamt Hamburg-Waltershof , Curtea a subliniat faptul că părţile au dreptul să-şi prezinte observaţiile, dacă o fac “în limitele legale stabilite de către instanţa natională”.
Aşa cum s-a spus deja, instanţele naţionale pot refuza să trimită întrebarea preliminară către Curte, decizie care poate cauza prejudicii părţilor cauzei. Acestea au însa la dispoziţie un instrument foarte puternic de care pot uza şi anume dreptul de a cere despăgubiri. Cadrul în care se pot solicita despăgubiri pentru daunele suferite de o persoană fizică sau de o persoană juridică au fost stabilite tot prin jurisprudenta CJE, in cauza Francovich- Cauza C-9/90, Frankovich şi alţii[1991] si în cauza Factortame Cauza C- 213/89, Factortame Ltd & Ors V Secretary Of State For Transport, [1991] -Cauza Francovich se referă la eşecul Italiei de a implementa Directiva 80/987/EEC, directivă care urmăreşte să asigure salariaţilor un minim de protecţie, la nivelul comunitar, în cazul insolvenţei angajatorului, sub rezerva dispoziţiilor mai favorabile existente în legislaţia statelor membre. În acest sens directiva prevedea în special garanţii specifice pentru plata drepturilor salariale restante. Statele membre aveau obligația de a adopta reguli detaliate cu privire la organizarea, finanţarea şi funcţionarea unor instituţii de garantare a plăţii drepturilor neachitate care rezultau din contracte de muncă sau raporturi de muncă şi care priveau salarizarea pe o perioadă anterioară celei la care a survenit insolvabilitatea angajatorului.
Se impunea respectarea anumitor principii: activele instituţiilor să fie independendente de capitalul de exploatare al angajatorilor şi nesupuse procedurii de insolvabilitate, angajatorii să contribuie la finanţare în cazul în care aceasta nu este asiguraţă integral de către autorităţile publice, obligaţia de plată a instituţiilor nu depinde de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligatiei de finanţare. Prin art.11 din directivă s-a stabilit ca termen limită pentru adoptarea legislaţiei necesare implementării directivei, data de 23 octombrie 1983. Întrucât Italia nu a transpus directiva în acest termen, Curtea a constatat portrivit procedurii speciale prevăzute în art.226 din TCEE, neîndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau în temeiul Tratatului , prin hotărârea sa din 2 februarie 1989 în cauza Comisia contra Italia (C- 22/87).
Pentru că Italia a eşuat în încerarea de implementare a acestei directive care ar fi garantat plata salariilor către domnii Francovich, Bonifaci şi altor petenţi în cadrul procedurii principale, ei au dat în judecată Republica Italia cerând ca aceasta să-i despăgubească.
Chestiunea a fost adusă în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de instanţele italiene, instanţe care au solicitat o hotărâre preliminară cu privire la tragerea la răspundere a Statului pentru cauzarea de prejudicii. Tribunal din Vicenza a pregătit un proces-verbal de constatare a insolvabilităţii debitorului. Domnul Françovich a invocat atunci dreptul de a obţine de la statul Italian garanţiile prevăzute de Directiva 80/987 sau, în subsidiar, daune-interese.
În altă cauză, dna Daniela Bonifaci şi alţi trei salariaţi au introdus o acţiune la Preduta di Bassano del Grappa, arătând că au lucrat ca salariate la întreprinderea Gaia Confezioni SRL, societatea ce a intrat în faliment la 5 aprilie 1985. Reclamantelor li se datora o sumă de peste 253 de milioane de lire ialiene, trecută în pasivul întreprinderii declarată în stare de faliment, sumă ce nu le-a fost plătită nici după trecerea a cinci ani de la faliment. Având în vedere obligaţia ce revenea Republicii Italiene de a aplica Directiva 80/987 începând din 23 octombrie 1983, reclamantele au acţionat în justiţie statul, solicitând ca acesta să fie condamnat la plata creanţelor care li se cuvin cu titlu de plăţi restante din salarii, cel puţin pentru ultimate trei luni sau, în caz contrar, să li se plătească daune-interese.
Astfel, instanţa naţională a adresat Curţii întrebări referitoare la răspunderea statului pentru neîndeplinirea obligaţiei de implementare a dreptului comunitar.
Curtea a analiazat dacă prevederile directivei care stabileau drepturile angajaţilor îndeplineau condiţiile pentru a avea efect direct, şi anume dacă erau suficient de precise şi necondiţionate. Curtea a examinat următoarele aspecte:
-identitatea beneficiarilor garanţiei-Curtea a considerat că potrivit prevederilor art.2, paragraful 1, directiva se aplica creanţelor muncitorilor salariaţi, creanţe rezultate din contractele de muncă sau din relaţiile de muncă, şi care s-au născut în sarcina angajatorului aflat în insolvabilitate. Curtea arată că noţiunile de „ muncitor salariat” şi “angajator” sunt definite conform dreptului naţional. Astfel, Curtea apreciază că directiva este suficient de clară şi că judecătorul naţional trebuia să verifice doar dacă persoana în cauză era o persoană angajată în muncă conform legii naţionale şi dacă nu se află pe o listă de excepţii anexată directivei- Cauzele reunite C-6 şI 9/90, Fancovich, 1991 ECRI-5357, paragraf 13-14.
-conţinutul garanţiei-art. 3 din directiva prevede că trebuie asigurată plata creanţei neplătite ce rezultă din contractul de muncă sau din relaţiile de muncă şi care priveşte remuneraţia aferentă perioadei plasate înaintea unei date stabilite de stat, data cu privire la care acesta are dreptul de a alege din trei opţiuni: data la care a survenit insolvabilitatea angajatorului, data preavizului de desfacere a contractului de muncă ca şi consecinţă a intrării în insolvenţă a angajatorului sau data încetării contractului de muncă ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei faţă de angajator. Libertatea de alegere între diferite mijloace de realizare a rezultatului cerut de directive nu afectau însă, în opinia Curţii, natura precisă şi necondiţionată a acestui rezultat- Cauzele reunite C-6 şI 9/90, Fancovich, 1991ECR-I5337, paragraf 15-22.
-identificarea persoanei responsible cu asiguarea garanţiei- Curtea a apreciat că din prevederile relevante ale directivei, nu se puteau desprinde suficiente elemente pentru identificarea instituţiilor garante. Aceste prevederi nu erau suficient de precise şi necondiţionate pentru a putea fi invocate de justiţiabili direct în faţa instanţelor naţionale.
Curtea de Justitie a Comunitaţilor Europene a reţinut faptul că statul a încălcat dreptul comunitar prin omisiunea de a implementa o directiva europeană. Totuşi CJE a stabilit că răspunderea Statului este atrasă în limita a trei condiţii :
-norma comunitară să presupună acordarea unor drepturi persoanelor fizice sau juridical;
-conţinutul respectivelor drepturi să poată fi identificat din cuprinsul normei comunitare;
-să existe un raport de cauzalitate între neîndeplinirea obligatiilor care revenea statului membru de a pune în aplicare norma comunicată şi prejudiciul suferit de reclamant.
Deşi cauza Francovich a stabilit cu valoare de principiu de drept comunitar tragerea la răspundere a statelor membre, a lăsat totuşi multe aspecte nelămurite. Opiniile de doctrină cu privire la tragerea la răspundere a statelor pentru prejudicii create prin omisiunea de a implementa o directivă europeană, s-au modificat odată cu cauza Factortame.
Această cauză a avut o implicare de drept constituţional în instanţele din UK şi a confirmat supremaţia dreptului comunitar şi atragerea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate de încălcarea dreptului european. Cauza a iesit în evidenţă în momentul în care o întreprindere de pescuit numita Factortame a depus plangere pe rolul instantelor biritanice împotriva restricţiilor ce le-au fost impuse de guvernul britanic prin Legea armatorilor. Potrivit acestei legi, întreprinderilor straine care utilizeaza nave de pescuit înregistrate ca vase britanice le este interzis să pescuiască în apele Marii Briatnii. În situţia în care o întreprindere spaniolă de pescuit consideraă această măsură ca fiind una care nalcă dreptul comunitar cu privire la legile de construire, a solicitat verificare compatibilităţii cu dreptul comunitar.
Cauza a ajuns pe rolul Înaltei Curţi de Justiţie din Anglia şi Wales, ceea ce a determinat CJE să suspende temporar legea naţională. Totusi aceasta deciyie a fost casata de Curtea de Apel a Angliei si Wels sub premiza că Constituţia nu dă dreptul niciunei instanţe din Marea Britanie de a suspenda actele Parlamentului, ceea ce a fost confirmat de Camera Lorzilor şi a fost trimis apoi către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
In afară de principiul supremaţiei dreptului comunitar , CJE a recunoscut de asemenea ca guvernul Marii Britanii a încălcat dreptul comunitar impunând o lege naţională cu prevederi contrare, referitoare la materia domiciliului şi a reşedinţei armatorilor.
La fel ca şi în speţa Francovich, CJE a stabilit condiţiile în care se poate atrage răspunderea Statelor Membre pentru cauzarea de prejudicii după cum urmează:
In primul rand, legea care contravine prevederilor comunitare trebuie să conţină drepturi ce sunt conferite persoanelor fizice sau juridice , încălcarea prevederilor comunitare prin această noua lege trebuie să vizeze în primul rând acele drepturi conferite persoanelor fizice sau juridice şi în al treilea rând să existe un raport de cauzalitate între înfringerea acestor prevederi de drept comunitar şi prejudiciul creat. Criteriul cel mai ambigu prin care se stabileşte dacă este atrasă răspunderea unui stat membru este gravitatea încălcării normei comunitare. CJE a readus în prim-plan criteriul gravităţii încălcării normei comunitare în mai multe cauze (spre exemplu cauza Dillenkofer), argumentând că eşecul unui stat membru de a implementa o directivă este o încălcare suficient de gravă a dreptului comunitar.
De la deja cunoscutele cauze Francovich, Factortame si Brasserie du Pecheur- Cauzele C-46/93 şi C-48/93, Brasserie du pecheur şi Factortame, [1993), s-a stabilit cu valoare de principiu atragerea răspunderii statului pentru infrângerea normei de drept comunitar.
In cauza Gerhart Kobler împortriva Republicii Austria- Hotărârea Curţii din 23 septembrie 2003, CJE a recunoscut cu valoare de principiu răspunderea statului pentru încălcarea normelor comunitare de către instanţele naţionale.
Această cauză tratează problema de a ști dacă o personă, în speţă profesorul Gerhart Kobler, angajat al unei Universităţi de stat din Austria, poate solicita despăgubiri de la statul austriac întrucât Curtea Supremă Administrativă a décis în mod vădit eronat ca anii lucraţi în Germania nu pot fi avuţi în vedere la calcularea anilor de activitate pentru pensionarea din activitatea de pofesor. Această lege a fost în mod clar o încălcare a normelor comunitare cu privire la libera circulaţie a persoanelor şi liberatatea de a munci în alte state membre. Problema fundamentală a fost aceea că decizia de a nu lua în considerare acei ani de muncă, decizie ce a aparţinut Curţii Supreme de Justiţie.
CJE a argumentat că, având déja în vedere hotărârile pronunţate în cauzele Factortame şi Brasserie du Pecheur, principiul atragerii răspunderii statului este aplicabil oricărei speţe în care un stat membru încalcă normele comunitare, oricare ar fi autoritatea unui stat membru a cărei act sau omisiune determină încălcarea.
CJE a statuat: “posibiliatate ca în anumite condiţii Statele să fie trase la răspundere pentru deciziile juridice care contravin ordinii juridice comunitare nu dă motive de a se considera ca există riscul ca independenţa unei instanţe nationale să fie lezată.“
Principiul potrivit căruia un stat membru trebuie considerat ca o entitate singulară provine din dreptul internaţional. CJE contrazice spunând că: “în dreptul inernaţional statele trase la răspundere pentru încălcarea unei convenţii internaţionale sunt trase la răspundere individual indiferent că încălcarea se datorează iniţiativei legislative, activităţii judecătoreşti sau executivului. Cu toate acestea, cu privire la chestiunea dacă suntem în situaţia unei încălcări grave, CJE a limitat răspunderea instanţelor naţionale la cauzele unde încălcarea ordinii juridice comunitare a fost “manifestată”.
In jurisprudenţa recentă în cauza Traghetti del Mediterraneo, CJE a dezvoltat în continuare principiile enunţate în cauza Kober şi cu implicaţii în ceea ce priveşte obligaţia de a solicita pronunţarea unei hotărîri preliminare. Traghetti del Mediterraneo, o companie de transport maritim împotriva căreia s-a deschis procedura falimentului a introdus o acţiune împotriva Republicii Italia pe rolul Curţii de la Genova cerând daune-interese pentru interpretarea greşită a prevederilor unei directive comunitare de către Curtea Supreme a Italiei şi refuzul acesteia de a trimite o întrebare preliminară către CJE.
Aspectul interesant în această speţă se referă la faptul că legislaţia italiană exclude tragerea la răspundere a statului pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea ordinii juridice comunitare de către instanţele naţionale.
Guvernul italian a apărt acestă legislaţie, spunând că a creat un echilibru între nevoia de a conserva independenţa puterii judecătoreşti, pe de o parte, şi protecţia juridică a persoanelor în cele mai evidente cazuri de încălcare a ordinii juridice comunitare, pe de altă parte. Interogată cu privire la această situaţie de către Tribunalul Genova, CJE a stabilit că legislaţia italiană este inadecvată şi că atragerea răspunderii statului nu ar trebui să fie limitată numai la încălcărea intenţionată a ordinii juridice comunitare şi la greşelile instanţelor de judecată din Statele Membre.
Această afirmaţie a CJE vine în completarea imaginii a ceea ce presupune procedura înrebarii prejudiciare, a obligaţiei sau a facultăţii trimiterii acesteia de către instanţa naţională, atunci când o astfel de cerere este formulată de o parte în procesul pendinte.
Părţile implicate într-un litigiu naţional nu au dreptul să se adreseze direct CEJ pentru a solicita o hotărâre preliminară. Taratul nu conţine prevederi exprese în această privinţa, iar în formularea art. 234 din TCE rezultă cu claritate că instanţele sunt cele care se adresează CEJ. Dacă părţile ar beneficia de această posibilitate, aceasta ar putea avea ca efect limitarea competeţelor şi independenţei instanţei la nivel naţional.
De altfel în cauza Lothar Matteus împotriva Doego Fruchtimport-Hotararea Curţii din 22 noiembrie 1978 în cauza 93/78, Lothar Matteus împotriva Doego Fruchtimport, Curtea a statuat că instanţa naţională nu poate fi împiedicată prin acorduri încheiate între persone fizice, să solicite o hotărâre preliminară, deposedând-o de exercitarea în mod independent a rolului conferit de Tratat.
În cauza Hessische Kmappschaft împotriva Maison Singer şi fiii- Hotărârea Curţii din 0 decembrie 1965 în cauza 44/65, Hessische Kmappschaft împotriva Maison Singer şi fiii, Curtea arată că procedura instituită de art. 177 (actualul art.234) instituie o cooperare directă între instanţele naţionale şi CJE în cadrul unei proceduri necontencioase, străine oricărei inţiative venite din partea părţilor şi faţă de care acestea sunt invitate doar pentru a-şi exprima punctual de vedere. Pentru aceste motive Curtea a respins cererea formulată de une dintre părţile litigiului pendinte prin care se solicita declararea întrebării prealabile ca fiind fără obiect.
Mai mult în cauza Paul G. Bollmann c. Hauptzollamt Hamburg-Waltershof- Hotărârea Curţii din data de 1 martie 1973 în cauza 62/72 Paul G. Bollmann c. Hauptzollamt Hamburg-Waltershof , Curtea a subliniat faptul că părţile au dreptul să-şi prezinte observaţiile, dacă o fac “în limitele legale stabilite de către instanţa natională”.
Aşa cum s-a spus deja, instanţele naţionale pot refuza să trimită întrebarea preliminară către Curte, decizie care poate cauza prejudicii părţilor cauzei. Acestea au însa la dispoziţie un instrument foarte puternic de care pot uza şi anume dreptul de a cere despăgubiri. Cadrul în care se pot solicita despăgubiri pentru daunele suferite de o persoană fizică sau de o persoană juridică au fost stabilite tot prin jurisprudenta CJE, in cauza Francovich- Cauza C-9/90, Frankovich şi alţii[1991] si în cauza Factortame Cauza C- 213/89, Factortame Ltd & Ors V Secretary Of State For Transport, [1991] -Cauza Francovich se referă la eşecul Italiei de a implementa Directiva 80/987/EEC, directivă care urmăreşte să asigure salariaţilor un minim de protecţie, la nivelul comunitar, în cazul insolvenţei angajatorului, sub rezerva dispoziţiilor mai favorabile existente în legislaţia statelor membre. În acest sens directiva prevedea în special garanţii specifice pentru plata drepturilor salariale restante. Statele membre aveau obligația de a adopta reguli detaliate cu privire la organizarea, finanţarea şi funcţionarea unor instituţii de garantare a plăţii drepturilor neachitate care rezultau din contracte de muncă sau raporturi de muncă şi care priveau salarizarea pe o perioadă anterioară celei la care a survenit insolvabilitatea angajatorului.
Se impunea respectarea anumitor principii: activele instituţiilor să fie independendente de capitalul de exploatare al angajatorilor şi nesupuse procedurii de insolvabilitate, angajatorii să contribuie la finanţare în cazul în care aceasta nu este asiguraţă integral de către autorităţile publice, obligaţia de plată a instituţiilor nu depinde de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligatiei de finanţare. Prin art.11 din directivă s-a stabilit ca termen limită pentru adoptarea legislaţiei necesare implementării directivei, data de 23 octombrie 1983. Întrucât Italia nu a transpus directiva în acest termen, Curtea a constatat portrivit procedurii speciale prevăzute în art.226 din TCEE, neîndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau în temeiul Tratatului , prin hotărârea sa din 2 februarie 1989 în cauza Comisia contra Italia (C- 22/87).
Pentru că Italia a eşuat în încerarea de implementare a acestei directive care ar fi garantat plata salariilor către domnii Francovich, Bonifaci şi altor petenţi în cadrul procedurii principale, ei au dat în judecată Republica Italia cerând ca aceasta să-i despăgubească.
Chestiunea a fost adusă în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de instanţele italiene, instanţe care au solicitat o hotărâre preliminară cu privire la tragerea la răspundere a Statului pentru cauzarea de prejudicii. Tribunal din Vicenza a pregătit un proces-verbal de constatare a insolvabilităţii debitorului. Domnul Françovich a invocat atunci dreptul de a obţine de la statul Italian garanţiile prevăzute de Directiva 80/987 sau, în subsidiar, daune-interese.
În altă cauză, dna Daniela Bonifaci şi alţi trei salariaţi au introdus o acţiune la Preduta di Bassano del Grappa, arătând că au lucrat ca salariate la întreprinderea Gaia Confezioni SRL, societatea ce a intrat în faliment la 5 aprilie 1985. Reclamantelor li se datora o sumă de peste 253 de milioane de lire ialiene, trecută în pasivul întreprinderii declarată în stare de faliment, sumă ce nu le-a fost plătită nici după trecerea a cinci ani de la faliment. Având în vedere obligaţia ce revenea Republicii Italiene de a aplica Directiva 80/987 începând din 23 octombrie 1983, reclamantele au acţionat în justiţie statul, solicitând ca acesta să fie condamnat la plata creanţelor care li se cuvin cu titlu de plăţi restante din salarii, cel puţin pentru ultimate trei luni sau, în caz contrar, să li se plătească daune-interese.
Astfel, instanţa naţională a adresat Curţii întrebări referitoare la răspunderea statului pentru neîndeplinirea obligaţiei de implementare a dreptului comunitar.
Curtea a analiazat dacă prevederile directivei care stabileau drepturile angajaţilor îndeplineau condiţiile pentru a avea efect direct, şi anume dacă erau suficient de precise şi necondiţionate. Curtea a examinat următoarele aspecte:
-identitatea beneficiarilor garanţiei-Curtea a considerat că potrivit prevederilor art.2, paragraful 1, directiva se aplica creanţelor muncitorilor salariaţi, creanţe rezultate din contractele de muncă sau din relaţiile de muncă, şi care s-au născut în sarcina angajatorului aflat în insolvabilitate. Curtea arată că noţiunile de „ muncitor salariat” şi “angajator” sunt definite conform dreptului naţional. Astfel, Curtea apreciază că directiva este suficient de clară şi că judecătorul naţional trebuia să verifice doar dacă persoana în cauză era o persoană angajată în muncă conform legii naţionale şi dacă nu se află pe o listă de excepţii anexată directivei- Cauzele reunite C-6 şI 9/90, Fancovich, 1991 ECRI-5357, paragraf 13-14.
-conţinutul garanţiei-art. 3 din directiva prevede că trebuie asigurată plata creanţei neplătite ce rezultă din contractul de muncă sau din relaţiile de muncă şi care priveşte remuneraţia aferentă perioadei plasate înaintea unei date stabilite de stat, data cu privire la care acesta are dreptul de a alege din trei opţiuni: data la care a survenit insolvabilitatea angajatorului, data preavizului de desfacere a contractului de muncă ca şi consecinţă a intrării în insolvenţă a angajatorului sau data încetării contractului de muncă ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei faţă de angajator. Libertatea de alegere între diferite mijloace de realizare a rezultatului cerut de directive nu afectau însă, în opinia Curţii, natura precisă şi necondiţionată a acestui rezultat- Cauzele reunite C-6 şI 9/90, Fancovich, 1991ECR-I5337, paragraf 15-22.
-identificarea persoanei responsible cu asiguarea garanţiei- Curtea a apreciat că din prevederile relevante ale directivei, nu se puteau desprinde suficiente elemente pentru identificarea instituţiilor garante. Aceste prevederi nu erau suficient de precise şi necondiţionate pentru a putea fi invocate de justiţiabili direct în faţa instanţelor naţionale.
Curtea de Justitie a Comunitaţilor Europene a reţinut faptul că statul a încălcat dreptul comunitar prin omisiunea de a implementa o directiva europeană. Totuşi CJE a stabilit că răspunderea Statului este atrasă în limita a trei condiţii :
-norma comunitară să presupună acordarea unor drepturi persoanelor fizice sau juridical;
-conţinutul respectivelor drepturi să poată fi identificat din cuprinsul normei comunitare;
-să existe un raport de cauzalitate între neîndeplinirea obligatiilor care revenea statului membru de a pune în aplicare norma comunicată şi prejudiciul suferit de reclamant.
Deşi cauza Francovich a stabilit cu valoare de principiu de drept comunitar tragerea la răspundere a statelor membre, a lăsat totuşi multe aspecte nelămurite. Opiniile de doctrină cu privire la tragerea la răspundere a statelor pentru prejudicii create prin omisiunea de a implementa o directivă europeană, s-au modificat odată cu cauza Factortame.
Această cauză a avut o implicare de drept constituţional în instanţele din UK şi a confirmat supremaţia dreptului comunitar şi atragerea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate de încălcarea dreptului european. Cauza a iesit în evidenţă în momentul în care o întreprindere de pescuit numita Factortame a depus plangere pe rolul instantelor biritanice împotriva restricţiilor ce le-au fost impuse de guvernul britanic prin Legea armatorilor. Potrivit acestei legi, întreprinderilor straine care utilizeaza nave de pescuit înregistrate ca vase britanice le este interzis să pescuiască în apele Marii Briatnii. În situţia în care o întreprindere spaniolă de pescuit consideraă această măsură ca fiind una care nalcă dreptul comunitar cu privire la legile de construire, a solicitat verificare compatibilităţii cu dreptul comunitar.
Cauza a ajuns pe rolul Înaltei Curţi de Justiţie din Anglia şi Wales, ceea ce a determinat CJE să suspende temporar legea naţională. Totusi aceasta deciyie a fost casata de Curtea de Apel a Angliei si Wels sub premiza că Constituţia nu dă dreptul niciunei instanţe din Marea Britanie de a suspenda actele Parlamentului, ceea ce a fost confirmat de Camera Lorzilor şi a fost trimis apoi către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
In afară de principiul supremaţiei dreptului comunitar , CJE a recunoscut de asemenea ca guvernul Marii Britanii a încălcat dreptul comunitar impunând o lege naţională cu prevederi contrare, referitoare la materia domiciliului şi a reşedinţei armatorilor.
La fel ca şi în speţa Francovich, CJE a stabilit condiţiile în care se poate atrage răspunderea Statelor Membre pentru cauzarea de prejudicii după cum urmează:
In primul rand, legea care contravine prevederilor comunitare trebuie să conţină drepturi ce sunt conferite persoanelor fizice sau juridice , încălcarea prevederilor comunitare prin această noua lege trebuie să vizeze în primul rând acele drepturi conferite persoanelor fizice sau juridice şi în al treilea rând să existe un raport de cauzalitate între înfringerea acestor prevederi de drept comunitar şi prejudiciul creat. Criteriul cel mai ambigu prin care se stabileşte dacă este atrasă răspunderea unui stat membru este gravitatea încălcării normei comunitare. CJE a readus în prim-plan criteriul gravităţii încălcării normei comunitare în mai multe cauze (spre exemplu cauza Dillenkofer), argumentând că eşecul unui stat membru de a implementa o directivă este o încălcare suficient de gravă a dreptului comunitar.
De la deja cunoscutele cauze Francovich, Factortame si Brasserie du Pecheur- Cauzele C-46/93 şi C-48/93, Brasserie du pecheur şi Factortame, [1993), s-a stabilit cu valoare de principiu atragerea răspunderii statului pentru infrângerea normei de drept comunitar.
In cauza Gerhart Kobler împortriva Republicii Austria- Hotărârea Curţii din 23 septembrie 2003, CJE a recunoscut cu valoare de principiu răspunderea statului pentru încălcarea normelor comunitare de către instanţele naţionale.
Această cauză tratează problema de a ști dacă o personă, în speţă profesorul Gerhart Kobler, angajat al unei Universităţi de stat din Austria, poate solicita despăgubiri de la statul austriac întrucât Curtea Supremă Administrativă a décis în mod vădit eronat ca anii lucraţi în Germania nu pot fi avuţi în vedere la calcularea anilor de activitate pentru pensionarea din activitatea de pofesor. Această lege a fost în mod clar o încălcare a normelor comunitare cu privire la libera circulaţie a persoanelor şi liberatatea de a munci în alte state membre. Problema fundamentală a fost aceea că decizia de a nu lua în considerare acei ani de muncă, decizie ce a aparţinut Curţii Supreme de Justiţie.
CJE a argumentat că, având déja în vedere hotărârile pronunţate în cauzele Factortame şi Brasserie du Pecheur, principiul atragerii răspunderii statului este aplicabil oricărei speţe în care un stat membru încalcă normele comunitare, oricare ar fi autoritatea unui stat membru a cărei act sau omisiune determină încălcarea.
CJE a statuat: “posibiliatate ca în anumite condiţii Statele să fie trase la răspundere pentru deciziile juridice care contravin ordinii juridice comunitare nu dă motive de a se considera ca există riscul ca independenţa unei instanţe nationale să fie lezată.“
Principiul potrivit căruia un stat membru trebuie considerat ca o entitate singulară provine din dreptul internaţional. CJE contrazice spunând că: “în dreptul inernaţional statele trase la răspundere pentru încălcarea unei convenţii internaţionale sunt trase la răspundere individual indiferent că încălcarea se datorează iniţiativei legislative, activităţii judecătoreşti sau executivului. Cu toate acestea, cu privire la chestiunea dacă suntem în situaţia unei încălcări grave, CJE a limitat răspunderea instanţelor naţionale la cauzele unde încălcarea ordinii juridice comunitare a fost “manifestată”.
In jurisprudenţa recentă în cauza Traghetti del Mediterraneo, CJE a dezvoltat în continuare principiile enunţate în cauza Kober şi cu implicaţii în ceea ce priveşte obligaţia de a solicita pronunţarea unei hotărîri preliminare. Traghetti del Mediterraneo, o companie de transport maritim împotriva căreia s-a deschis procedura falimentului a introdus o acţiune împotriva Republicii Italia pe rolul Curţii de la Genova cerând daune-interese pentru interpretarea greşită a prevederilor unei directive comunitare de către Curtea Supreme a Italiei şi refuzul acesteia de a trimite o întrebare preliminară către CJE.
Aspectul interesant în această speţă se referă la faptul că legislaţia italiană exclude tragerea la răspundere a statului pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea ordinii juridice comunitare de către instanţele naţionale.
Guvernul italian a apărt acestă legislaţie, spunând că a creat un echilibru între nevoia de a conserva independenţa puterii judecătoreşti, pe de o parte, şi protecţia juridică a persoanelor în cele mai evidente cazuri de încălcare a ordinii juridice comunitare, pe de altă parte. Interogată cu privire la această situaţie de către Tribunalul Genova, CJE a stabilit că legislaţia italiană este inadecvată şi că atragerea răspunderii statului nu ar trebui să fie limitată numai la încălcărea intenţionată a ordinii juridice comunitare şi la greşelile instanţelor de judecată din Statele Membre.
Această afirmaţie a CJE vine în completarea imaginii a ceea ce presupune procedura înrebarii prejudiciare, a obligaţiei sau a facultăţii trimiterii acesteia de către instanţa naţională, atunci când o astfel de cerere este formulată de o parte în procesul pendinte.
luni, 3 ianuarie 2011
TVA si clauza penala
I.Suma incasata ca urmare a aplicarii clauzei penale nu este purtatoare de tva
In primul rand, potrivit art.126 si urm. din Codul fiscal, constituie „operatiuni impozabile din punct de vedere al TVA-ului” operatiunile care, in sensul art.128-130, constituie sau sunt assimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii. Potrivit art.127, persoanele impozabile sunt cele care desfasoara o activitate economica, fie de comerciant organizat in conditiile legii, fie de liber profesionist.
Cu toate acestea, clauza penala, aplicabila ca si consecinta a rezilierii sau a denuntarii unui contract de prestari servicii nu este o operatiune susceptibila de aplicare TVA, intrucat aceasta clauza de reziliere/denuntare are natura unei clauze penale care, in aceasta situatie particulara (denuntare unilaterala), reprezinta o evaluare anticipate a prejudiciului suferit in situatia nerespectarii de catre comerciant a contractului , iar nu o operatiune impozabila din punct de vedere al TVA-ului.
Clauza penala este o conventie accesorie, prin care partile determina anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutarii, executarii cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei de catre debitor.
Fiind o garantie a obligatiilor pe care le are de executat una dintre partile contractante, o evaluare anticipata a prejudiciului, consider ca suma incasata ca urmare a aplicarii clauzei penale nu poate fi asimilata, asa cum indica art.126(1)Cod fiscal, platii pentru serviciile prestate, nefiind vorba despre o plata efectuata fata de o operatiune impozabila.
De asemenea, consider ca suma incasata ca urmare a aplicarii clauzei penale nu cade sub incidenta art.137 paragraf final, potrivit caruia “nu se exclud din baza de impozitare orice sume care, in fapt, reprezinta contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate.”, intrucat natura juridica a clauzei penale nu este de contraprestatie ci de despagubire ca urmare a aprecierii anticipare a prejudiciului ce s-ar produce prin denuntarea unilaterala a contractului.
II. Penalitatile nu intra in baza impozabila pentru TVA, fapt precizat de Codul Fiscal, deci factura pentru penalitati nu va fi purtatoare de tva.
Art.137 Cod fiscal: „Baza de impozitare nu cuprinde: sumele reprezentand daune-interese, stabilite prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, penalizarile si orice alte sume solicitate pentru neindepinirea totala sau partiala a obligatiilor contractuale, daca sunt percepute peste preturile sau tarifele negociate.”, precum si “dobanzile percepute dupa data livrarii sau prestarii, pentru plati cu intarziere”
In primul rand, potrivit art.126 si urm. din Codul fiscal, constituie „operatiuni impozabile din punct de vedere al TVA-ului” operatiunile care, in sensul art.128-130, constituie sau sunt assimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii. Potrivit art.127, persoanele impozabile sunt cele care desfasoara o activitate economica, fie de comerciant organizat in conditiile legii, fie de liber profesionist.
Cu toate acestea, clauza penala, aplicabila ca si consecinta a rezilierii sau a denuntarii unui contract de prestari servicii nu este o operatiune susceptibila de aplicare TVA, intrucat aceasta clauza de reziliere/denuntare are natura unei clauze penale care, in aceasta situatie particulara (denuntare unilaterala), reprezinta o evaluare anticipate a prejudiciului suferit in situatia nerespectarii de catre comerciant a contractului , iar nu o operatiune impozabila din punct de vedere al TVA-ului.
Clauza penala este o conventie accesorie, prin care partile determina anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutarii, executarii cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei de catre debitor.
Fiind o garantie a obligatiilor pe care le are de executat una dintre partile contractante, o evaluare anticipata a prejudiciului, consider ca suma incasata ca urmare a aplicarii clauzei penale nu poate fi asimilata, asa cum indica art.126(1)Cod fiscal, platii pentru serviciile prestate, nefiind vorba despre o plata efectuata fata de o operatiune impozabila.
De asemenea, consider ca suma incasata ca urmare a aplicarii clauzei penale nu cade sub incidenta art.137 paragraf final, potrivit caruia “nu se exclud din baza de impozitare orice sume care, in fapt, reprezinta contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate.”, intrucat natura juridica a clauzei penale nu este de contraprestatie ci de despagubire ca urmare a aprecierii anticipare a prejudiciului ce s-ar produce prin denuntarea unilaterala a contractului.
II. Penalitatile nu intra in baza impozabila pentru TVA, fapt precizat de Codul Fiscal, deci factura pentru penalitati nu va fi purtatoare de tva.
Art.137 Cod fiscal: „Baza de impozitare nu cuprinde: sumele reprezentand daune-interese, stabilite prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, penalizarile si orice alte sume solicitate pentru neindepinirea totala sau partiala a obligatiilor contractuale, daca sunt percepute peste preturile sau tarifele negociate.”, precum si “dobanzile percepute dupa data livrarii sau prestarii, pentru plati cu intarziere”
Anularea optiunii de taxare a operatiunilor prevazute la art.141 al2 lit.e C.fisc
1. Sediul materiei:
1. Legea 571/2003 privind Codul Fiscal al Romaniei;
2. Normele metodologice de aplicare a Legii571/2003 privind Codul fiscal;
3. Directiva 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei pe valoare adaugata;
4. Regulamentul 1777/2005/CE al Consiliului privind stabilirea masurilor de punere in aplicare a Directivei 77/388/CEE-sistemul comun privind tax ape valoare adugata;
2. Procedura privind anularea optiunii de taxare a operatiunii prevazute la art.141al.2lit.e C.fisc.
Codul fiscal enumara, limitativ, intre operatiunile, din interiorul tarii, ce pot fi scutiete de taxa, inchirierea imobilelor, cu exceptie “operatiunilor de cazare care sunt efectuate in cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu functie similara”, “inchirierea de spatii sau locatii pentru inchirierea terenurilor amenajate pentru camping” (art.141 la.2 lit.e C.fisc.).
Persoana impozabila care, la data aderarii, a optat pentru taxarea operatiunilor de inchiriere, poate sa anuleze ulterior aceasta optiune, printr-o notificare adresata organelor fiscale.
Asadar, persoana impozabila interesata de aplicarea regimului de scutire, va notifica organele fiscale competente cu privire la anularea optiunii de taxare, prin formularul prezentat la anexa 2 din normele metodologice.(art.38 al.4-7 Normele metodologice)
Notificarea va cuprinde in mod obligatoriu data de la care va opera scutirea de taxa si imobilul sau partea imobilului pentru care se va aplica scutirea de taxa, cu indicare exacta a datefor de carte funciara si a suprafetei.
Scutirea de taxa opereaza de la data inscrisa in notificarea de renuntare, iar nu de la data la care a fost depusa notificarea la organul fiscal. Facturile care vor fi emise incepand cu data de la care opereaza scutirea de taxa, vor cuprinde in mod obligatoriu mentiunea „scutit, fara drept de deducere”.
Codul fiscal al Romaniei permite ca o persoana impozabila sa opteze in acelasi timp pentru inchirierea unei parti a unui imobil in regim de aplicare a taxei si inchirierea unei alte parti a aceluiasi imobil cu scutirea de taxa.
Firmele care inainte de data 01.01.2007 au depus notificari pentru taxarea operatiunilor de inchiriere, concesionare sau arendare de bunuri imobile nu mai au obligatia sa aplice acest regim pe o perioada de 5 ani de la data inscrisa in notificarea initiala, cu conditia sa depuna notificarea pentru renuntarea la regimul normal de taxare.
In cazul notificarii anularii optiunii de taxare ce a fost depusa dupa data de 1 ianuarie 2010 inclusiv, pentru operatiuni prevazute la art.141 al.2 lite din Codul fiscal, care au fost efectuate in anii precedenti sau au inceput in anii precedenti si sunt inca in derulare dupa data de 1 ianuarie 2010, se aplica prevederile legale in vigoare la momentul depunerii notificarii. (art.38 al.11 C.fisc.).
Organele de inspectie fiscala vor permite, in timpul desfasurarii controlului, depunerea de notificari pentru taxarea operatiunilor prevazute la art.141 al.2 lit.e din Codul fiscal, daca persoana impozabila a aplicat regimul de taxare, dar nu a depus notificare pentru taxarea operatiunilor prevazute la art. 141 al.2 lit.e din Codul fiscal, daca persoana impozabila a aplicat regimul de taxare, dar nu a depus notificare, indiferent daca inspectia fiscala are loc la persoana impozabila care a realizat operatiunile prevazute la art.141 al.2 lit.e din Codul fiscal sau la beneficiarul acestor operatiuni. Aceleasi prevederi se aplica si in situatia anularii operatiunii de taxare.
3. Efectele anularii optiunii de taxare a operatiunilor prevazute la art.141 al.2 lie C.fisc.
3.1.De la data inscrisa in notificarea privind anularea optiunii de taxare a operatiunii de inchiriere, facturile vor fi emise fara tva, dar cu mentiunea obligatorie “scutit, fara drept de deducere”.
3.2. Ajustarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adaugata.
Ajustarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adaugata, in cazul anularii optiunii de taxare a operatiunii de inchiriere, de catre o persoana impozabila, care pana in acel moment a optat pentru taxarea operatiunii prevazute la art.141 al.2 lit e, se face in favoarea statului.
Modalitatea de calcul a ajustarii, difera, in functie de momentul in care au fost efectuate lucrarile de modernizare sau de transformare a unui imobil sau a unei parti dintr-un imobil (inainte/dupa aderare), dupa cum valoarea lucrarilor efectuate depaseste sau nu 20% din valoarea imobilului, sau dupa cum, imobilul a fost achizitionat sau construit, inainte sau dupa data aderarii.
3.2.1 Persoana impozabila care aplica regimul de scutire prevazut de art.141 al.2 lit e din Codul fiscal si care a avut dreptul la deducerea integrala sau partiala a taxei aferente bunului imobil sau a partii din bunul imobil va efectua ajustarea taxei deduse conform art.149 din Codul fiscal, daca bunul se afla inca in cadrul periadei de ajustare.
Bunurile care fac obiectul inchirierii sunt considerate bunuri de capital apartinant persoanei care le inchirieza (art.149 al1 lit.b C.fisc).
Taxa deductibila aferenta bunurilor de capital, se ajusteza pe o perioada de 20 de ani, pentru constructia sau achirite unui bun imobil, precum si pentru transformarea sau modernizarea unui bun imobil, daca valoarea fiecarei transformari sau modernizari este de cel putin 20% din valoarea totala a bunului imobil astfel transformat sau modernizat (art.149 al2 lit.b C.fisc.).
Formula de calcul a ajustarii conform art.149 C.fisc.:
Perioada de ajustare este de 20 de ani iar metoda de ajustare se face pe ani calendaristici, iar nu pe luni. Perioada de ajustare incepe:
a) de la data de 1 ianuarie a anului in care bunurile sunt folosite prima data, pentru bunurile de capital care sunt construite, si se efectueaza pentru suma integrala a taxei deductibile aferente bunului de capital, inclusiv pentru taxa platita sau datorata inainte de data aderarii, daca anul primei utilizari este anul aderarii sau un alt an ulterior anului aderarii
b)de la de la data de 1 ianuarie a anului in care bunurile au fost achizitionate, pentru bunurile de capital care sunt achizitionate, si se efectueaza pentru suma integrala a taxei deductibile aferente bunului de capital, inclusiv pentru taxa platita sau datorata inainte de data aderarii, daca formalitatile legale pentru transferul titlului de proprietate de la vanzator la cumparator s-au indeplinit in anul aderarii sau intr-un an ulterior anului aderarii;
c)de la data de 1 ianuarie a anului in care bunurile sunt folosite pentru prima data, dupa transformare sau modernizare, pentru transformarile sau modernizarile bunurilor imobile, a caror valoare este de cel putin 20% din valoarea totala a bunului imobil transformat sau modernizat, si se efectueaza pentru suma taxei deductibile aferente transformarii sau modernizarii, inclusiv pentru suma taxei deductibile aferente respectivei transformari sau modernizari, platita ori datorata inainte de data aderarii, daca anul primei utilizari dupa transformare sau modernizare este anul aderarii sau un an ulterior aderarii.
Situatia in care se aplica ajustarea taxei conform prevederilor art. 149 C.fisc., ca si consecinta a anularii optiunii de taxare a operatiunii prevazute la art.141 al.2 lit.e C.fisc.
Cazul 1:
Un bun imobil sau o parte a acestuia, construit, achizitionat, transformat sau modernizat inainte de data aderarii, este transformat sau modernizat dupa data aderarii, iar valoarea fiecarei transformari sau modernizari efectuate dupa data aderarii depaseste 20% din valoarea bunului imobil sau a partii acestuia, exclusiv valoarea terenului, dupa transformare sau modernizare, persoana impozabila, care a avut dreptul la deducerea integrala sau partiala a taxei aferente, nu opteaza pentru taxarea operatiunilor prevazute la art. 141 alin. (2) lit. e) sau anuleaza optiunea de taxare, la sau dupa data aderarii.
Din interpretarea coroborata a prevederilor art. 149 al.4 lit.a pct.2 („ajustarea taxei deductibile prevazute la al.1 lit d se efectueaza: pentru realizarea de operatiuni care nu dau drept de deducere a taxei.” ) si a prevederilor art.149 al.5 lit b din C.fisc., rezulta faptul ca, ajustarea se efectueaza pentru o douazecime din taxa dedusa initial, pentru fiecare an in care apar modificari ale elementelor taxei deduse.
Exemplu:
Persoana impozabila a efectuat lucrari de modernizare ale imobilului, lucrari pe care le-a finalizat in feb 2007. Valoarea modernizarilor depaseste 20% din valoarea imobilului (sau a partii de imobil). In 2010 persoana impozabila anuleaza optiunea de taxare a operatiunii prevazute de art.141 al.2 lit e C.fisc.
In aceasta situatie, este obligata sa ajusteze deducerea taxei. Perioada de ajustare, in speta este 2007-2027.
In speta, societatea a platit tva pentru operatiunea de inchiriere, pana in 2010.
In aceasta situatie ajustarea se face in favoarea statului, astfel: se imparte la 20 taxa dedusa initial, dupa care se inmulteste cu numarul de ani pentru care s-a efectuat modificare cu privire la regimul de taxare, adica, cu 16 ani.
Cazul 2:
Persoana impozabila care a avut drept de deducere totala sau partiala a taxei, dar opteaza pentru anularea optiunii de taxare a operatiunii prevazute la art.141 al.2 lit.e din C.fisc., pentru un imobil sau pentru o parte a unui imobil ce a fost achizitionat sau contruit dupa data aderarii, va fi obligata sa efectueze ajustarea taxei deduse initial, in favoarea statului, pentru o periada de 20 de ani.
Persoana impozabila trebuie sa pastreze o situatie a bunurilor de capital care fac obiectul ajustarii taxei deductibile, care sa permita controlul taxei deductibile si al ajustarilor efectuate. Aceasta situatie trebuie pastrata pe o perioada care incepe in momentul la care taxa aferenta achizitiei bunului de capital devine exigibila si se incheie la 5 ani dupa expirarea perioadei in care se poate solicita ajustarea deducerii. Orice alte inregistrari, documente si jurnale privind bunurile de capital trebuie pastrate pentru aceeasi perioada.
Prevederile referitoare la ajustari nu se aplica daca suma care ar rezulta ca urmare a ajustarilor este neglijabila, conform prevederilor din norme, adica, in situatia in care suma care ar rezulta ca urmare a ajustarii fiecarui bun de capital este mai mica de 1000lei.
Pentru a se stabili daca valoare imobilului depaseste sau nu, dupa transformare sau modificare, valoarea initiala, cu 20%, se vor avea in vedere valorile reevaluate ale bunurilor respective, asa cum sunt inregistrate in contabilitate.
Taxa pe valoare adaugata deductibila aferenta transformarii sau modernizarii unui bun imobil sau unei parti a acestuia se ajusteaza de catre persoana la dispozitia careia este pus bunul imobil, sau o parte a acestuia in situatia in care lucrarile de transformare, ori modernizare sunt efectuate de catre aceasta persoana.
Data primei utilizari a bunului dupa transformarea in regie proprie a unei contructii, data primei utilizari a bunului dupa transformare este data documentului pe baza caruia cu valoarea transformarii respective este majorata valoarea activului corporal fix.
3.2.2. In situatia in care, pentru operatiunile prevazute la art.141 al.2 lit.e din Codul fiscal cu bunuri immobile sau parti ale acestora, construite, achizitionate , transformate sau modernizate, inainte de data aderarii se aplica prevederile tranzitorii ale art.161 din codul fiscal referitoare la ajustarea dreptului de deducere a taxei pa valoare adaugata.
Asadar, pentru lucrarile de transformare, modernizare, ori pentru achiritia sau constia unui imobil, ori a unei parti dintr-un imoiel, efectuare inainte de data aderariii, in cazul in care se va trece la regimul de scutire a operatiunii prevazute la art.141 al.2 lit.e C.fisc., se va aplica o ajustare a taxei deduse initial, in favoarea statului, ajustare ce va opera pentru o perioada de 5 ani in cadrul careia bunurile imobile au fost dobandite, incepand cu data de la care fiecare bun imobil a fost dobandit.
Pentru bunurile imobile care au fost transformate sau modernizate, ajustarea taxei deduse aferente acestor lucrari este operata, de asemenea, intr-o perioada de 5 ani de la data finalizarii fiecarei lucrari de transformare sau modernizare.
Formula de calcul a ajustarii conform normelor metodologice:
Ajustearea in situatia aplicarii prevederilor normelor metodologice, difera fata de modalitatea de ajustare stabilita prin prevederile art.149C.fisc, prin faptul ca, se realizeza pentru o perioada de 5 ani si se face lunar.
Pentru ajustare, suma taxei pentru fiecare an reprezinta o cincime din taxa dedusa aferenta achizitiei, construirii sau modernizarii bunurilor imobile. Pentru determinarea ajustarii lunare, se imparte fiecare cincime la 12. Suma care nu poate fi dedusa se calculeaza astfel: din perioada de cinci ani se scade numarul de luni in care bunul imobil a fost utilizat in regim de taxare, iar rezultatul se inmulteste cu ajustarea lunara.
Fractiunile de luna se vor considera luna intreaga. Taxa nedeductibila obtinuta prin ajustare se inregistreaza din punct de vedere contabil pe cheltuieli, precum si in jurnalul pentru cumparaturi si se preia corespunzator in decontul de tax ape valoare adaugata pentru perioada fiscala in care persoana impozabila incepe aplicarea regimului de scutire.
Avand in vedere ca, in speta ajustarea se va face, ca urmare a anularii optiunii taxare a operatiunii de inchiriere, aceasta va opera in favoarea statului.
Situatii in care se va aplica ajustarea taxei deductibile, conform prevederilor din norme, ca urmare a anularii optiunii de taxare a operatiunii prevazute la art. 141 al.2 lit.e C.fisc:
Cazul 1:
Persoana impozabile a avut drept de deducere partiala sau totala a taxei, iar dupa aderare anuleaza optiunea de taxare a operatiunii de la art.141 al.2 lite C.fic., pentru un imobil sau pentru o parte a unui imobil, construit, achizitionat, transformat sau modernizat, dupa data aderarii.
Observam faptul ca, legiuitorul nu impune pentru situatia lucrarilor de transformare sau modificare a imobilului si un procent al sporului de valoarea acestuia.
Exemplu:
Avem un imobil ce a fost (achizitionat/construit/transformat/modificat) in decembrie 2006, dupa aderare a continuat sa fie inchiriat sub regim de aplicare a taxei pana in septembrie 2010, cand se anuleaza optiunea de aplicare a taxei.
Perioada de ajustare este decembrie 2006-decembrie 2011.
Taxa dedusa initial se va imparti la cinci, dupa care, fiecare cincime se imparte la 12, si astfel se obtine ajustarea lunara.
Perioada in care bunul a fost folosit in regim de taxare este de 44 luni dintr-un total de 60. Rezulta ca, suma care nu poate fi dedusa se calculeaza: se inmulteste ajustarea lunara cu numaril de luni ramase dupa ce au fost scazute din cinci ani, lunile in care a fost aplicabil regimul de taxare.
Cazul 2:
Persoana impozabila, detine un imobil inainte de data aderarii, imobil pe care il transforma sau il modernizeaza dupa data aderarii, dar valoarea fiecarei modificari sau transformari nu depasesate 20% din valoarea imobilului(exclusive valoarea terenului). Persoana impozabile care a folosit imobilul in regim de aplicare a taxei, opteaza pentru anularea optiunii de taxare a operatiunii prevazute la art.141 al.2 lit.e C.fisc.
Aceasta situatie se refera numai la lucrarile incepute inainte de data aderarii si finalizate dupa data aderarii si care nu depasesc 20% din valoarea imobilului, exclusive valoarea terenului.
In aceasta situatie, persoana impozabila poate deduce din taxa nededusa, aferenta bunurilor immobile achizitionate, construite, transformate sau modernizate in ultimii cinci ani, o suma proportionala cu partea din fiecare bun imobil care va fi utilizata pentru aceste operatiuni si cu numarul de luni in care bunul va fi utilizat in regim de taxare.
Daca, ulterior, persoana impozabila decide sa opteze pentru taxarea operatiunii de inchiriere a unui bun imobil pentru care a notificat scutirea de taxa, va notifica organul fiscal cu privire la acest aspect, si va fi efectuata o noua ajustare a taxei deductibile, de aceasta data, in favoarea sa, iar calculul ajustarii se va efectua potrivit prevederilor art.149, 161 C.fisc si potrivit normelor metodologice.
Cazul 3:
Persoana impozabila care a avut drept de deducere totala sau partiala a taxei si care dupa data aderarii nu opteaza pentru taxarea operatiunii de inchiriere sau anuleaza optiunea de taxare a operatiunii de inchiriere a unui imobil sau a unei parti dintr-un imobil, contruit, achizitionat, modernizat sau transformat inainte de data aderarii, va efectua o ajustare a taxei deduse, in favoarea statului, pentru o periada de cinci ani de la data construirii, achizitiei ori a finalizarii modernizarii sau transformarii imobilului ori a unei parti din imobil. Ajustarea se face lunar, potrivit prevederilor din norme.
1. Legea 571/2003 privind Codul Fiscal al Romaniei;
2. Normele metodologice de aplicare a Legii571/2003 privind Codul fiscal;
3. Directiva 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei pe valoare adaugata;
4. Regulamentul 1777/2005/CE al Consiliului privind stabilirea masurilor de punere in aplicare a Directivei 77/388/CEE-sistemul comun privind tax ape valoare adugata;
2. Procedura privind anularea optiunii de taxare a operatiunii prevazute la art.141al.2lit.e C.fisc.
Codul fiscal enumara, limitativ, intre operatiunile, din interiorul tarii, ce pot fi scutiete de taxa, inchirierea imobilelor, cu exceptie “operatiunilor de cazare care sunt efectuate in cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu functie similara”, “inchirierea de spatii sau locatii pentru inchirierea terenurilor amenajate pentru camping” (art.141 la.2 lit.e C.fisc.).
Persoana impozabila care, la data aderarii, a optat pentru taxarea operatiunilor de inchiriere, poate sa anuleze ulterior aceasta optiune, printr-o notificare adresata organelor fiscale.
Asadar, persoana impozabila interesata de aplicarea regimului de scutire, va notifica organele fiscale competente cu privire la anularea optiunii de taxare, prin formularul prezentat la anexa 2 din normele metodologice.(art.38 al.4-7 Normele metodologice)
Notificarea va cuprinde in mod obligatoriu data de la care va opera scutirea de taxa si imobilul sau partea imobilului pentru care se va aplica scutirea de taxa, cu indicare exacta a datefor de carte funciara si a suprafetei.
Scutirea de taxa opereaza de la data inscrisa in notificarea de renuntare, iar nu de la data la care a fost depusa notificarea la organul fiscal. Facturile care vor fi emise incepand cu data de la care opereaza scutirea de taxa, vor cuprinde in mod obligatoriu mentiunea „scutit, fara drept de deducere”.
Codul fiscal al Romaniei permite ca o persoana impozabila sa opteze in acelasi timp pentru inchirierea unei parti a unui imobil in regim de aplicare a taxei si inchirierea unei alte parti a aceluiasi imobil cu scutirea de taxa.
Firmele care inainte de data 01.01.2007 au depus notificari pentru taxarea operatiunilor de inchiriere, concesionare sau arendare de bunuri imobile nu mai au obligatia sa aplice acest regim pe o perioada de 5 ani de la data inscrisa in notificarea initiala, cu conditia sa depuna notificarea pentru renuntarea la regimul normal de taxare.
In cazul notificarii anularii optiunii de taxare ce a fost depusa dupa data de 1 ianuarie 2010 inclusiv, pentru operatiuni prevazute la art.141 al.2 lite din Codul fiscal, care au fost efectuate in anii precedenti sau au inceput in anii precedenti si sunt inca in derulare dupa data de 1 ianuarie 2010, se aplica prevederile legale in vigoare la momentul depunerii notificarii. (art.38 al.11 C.fisc.).
Organele de inspectie fiscala vor permite, in timpul desfasurarii controlului, depunerea de notificari pentru taxarea operatiunilor prevazute la art.141 al.2 lit.e din Codul fiscal, daca persoana impozabila a aplicat regimul de taxare, dar nu a depus notificare pentru taxarea operatiunilor prevazute la art. 141 al.2 lit.e din Codul fiscal, daca persoana impozabila a aplicat regimul de taxare, dar nu a depus notificare, indiferent daca inspectia fiscala are loc la persoana impozabila care a realizat operatiunile prevazute la art.141 al.2 lit.e din Codul fiscal sau la beneficiarul acestor operatiuni. Aceleasi prevederi se aplica si in situatia anularii operatiunii de taxare.
3. Efectele anularii optiunii de taxare a operatiunilor prevazute la art.141 al.2 lie C.fisc.
3.1.De la data inscrisa in notificarea privind anularea optiunii de taxare a operatiunii de inchiriere, facturile vor fi emise fara tva, dar cu mentiunea obligatorie “scutit, fara drept de deducere”.
3.2. Ajustarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adaugata.
Ajustarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adaugata, in cazul anularii optiunii de taxare a operatiunii de inchiriere, de catre o persoana impozabila, care pana in acel moment a optat pentru taxarea operatiunii prevazute la art.141 al.2 lit e, se face in favoarea statului.
Modalitatea de calcul a ajustarii, difera, in functie de momentul in care au fost efectuate lucrarile de modernizare sau de transformare a unui imobil sau a unei parti dintr-un imobil (inainte/dupa aderare), dupa cum valoarea lucrarilor efectuate depaseste sau nu 20% din valoarea imobilului, sau dupa cum, imobilul a fost achizitionat sau construit, inainte sau dupa data aderarii.
3.2.1 Persoana impozabila care aplica regimul de scutire prevazut de art.141 al.2 lit e din Codul fiscal si care a avut dreptul la deducerea integrala sau partiala a taxei aferente bunului imobil sau a partii din bunul imobil va efectua ajustarea taxei deduse conform art.149 din Codul fiscal, daca bunul se afla inca in cadrul periadei de ajustare.
Bunurile care fac obiectul inchirierii sunt considerate bunuri de capital apartinant persoanei care le inchirieza (art.149 al1 lit.b C.fisc).
Taxa deductibila aferenta bunurilor de capital, se ajusteza pe o perioada de 20 de ani, pentru constructia sau achirite unui bun imobil, precum si pentru transformarea sau modernizarea unui bun imobil, daca valoarea fiecarei transformari sau modernizari este de cel putin 20% din valoarea totala a bunului imobil astfel transformat sau modernizat (art.149 al2 lit.b C.fisc.).
Formula de calcul a ajustarii conform art.149 C.fisc.:
Perioada de ajustare este de 20 de ani iar metoda de ajustare se face pe ani calendaristici, iar nu pe luni. Perioada de ajustare incepe:
a) de la data de 1 ianuarie a anului in care bunurile sunt folosite prima data, pentru bunurile de capital care sunt construite, si se efectueaza pentru suma integrala a taxei deductibile aferente bunului de capital, inclusiv pentru taxa platita sau datorata inainte de data aderarii, daca anul primei utilizari este anul aderarii sau un alt an ulterior anului aderarii
b)de la de la data de 1 ianuarie a anului in care bunurile au fost achizitionate, pentru bunurile de capital care sunt achizitionate, si se efectueaza pentru suma integrala a taxei deductibile aferente bunului de capital, inclusiv pentru taxa platita sau datorata inainte de data aderarii, daca formalitatile legale pentru transferul titlului de proprietate de la vanzator la cumparator s-au indeplinit in anul aderarii sau intr-un an ulterior anului aderarii;
c)de la data de 1 ianuarie a anului in care bunurile sunt folosite pentru prima data, dupa transformare sau modernizare, pentru transformarile sau modernizarile bunurilor imobile, a caror valoare este de cel putin 20% din valoarea totala a bunului imobil transformat sau modernizat, si se efectueaza pentru suma taxei deductibile aferente transformarii sau modernizarii, inclusiv pentru suma taxei deductibile aferente respectivei transformari sau modernizari, platita ori datorata inainte de data aderarii, daca anul primei utilizari dupa transformare sau modernizare este anul aderarii sau un an ulterior aderarii.
Situatia in care se aplica ajustarea taxei conform prevederilor art. 149 C.fisc., ca si consecinta a anularii optiunii de taxare a operatiunii prevazute la art.141 al.2 lit.e C.fisc.
Cazul 1:
Un bun imobil sau o parte a acestuia, construit, achizitionat, transformat sau modernizat inainte de data aderarii, este transformat sau modernizat dupa data aderarii, iar valoarea fiecarei transformari sau modernizari efectuate dupa data aderarii depaseste 20% din valoarea bunului imobil sau a partii acestuia, exclusiv valoarea terenului, dupa transformare sau modernizare, persoana impozabila, care a avut dreptul la deducerea integrala sau partiala a taxei aferente, nu opteaza pentru taxarea operatiunilor prevazute la art. 141 alin. (2) lit. e) sau anuleaza optiunea de taxare, la sau dupa data aderarii.
Din interpretarea coroborata a prevederilor art. 149 al.4 lit.a pct.2 („ajustarea taxei deductibile prevazute la al.1 lit d se efectueaza: pentru realizarea de operatiuni care nu dau drept de deducere a taxei.” ) si a prevederilor art.149 al.5 lit b din C.fisc., rezulta faptul ca, ajustarea se efectueaza pentru o douazecime din taxa dedusa initial, pentru fiecare an in care apar modificari ale elementelor taxei deduse.
Exemplu:
Persoana impozabila a efectuat lucrari de modernizare ale imobilului, lucrari pe care le-a finalizat in feb 2007. Valoarea modernizarilor depaseste 20% din valoarea imobilului (sau a partii de imobil). In 2010 persoana impozabila anuleaza optiunea de taxare a operatiunii prevazute de art.141 al.2 lit e C.fisc.
In aceasta situatie, este obligata sa ajusteze deducerea taxei. Perioada de ajustare, in speta este 2007-2027.
In speta, societatea a platit tva pentru operatiunea de inchiriere, pana in 2010.
In aceasta situatie ajustarea se face in favoarea statului, astfel: se imparte la 20 taxa dedusa initial, dupa care se inmulteste cu numarul de ani pentru care s-a efectuat modificare cu privire la regimul de taxare, adica, cu 16 ani.
Cazul 2:
Persoana impozabila care a avut drept de deducere totala sau partiala a taxei, dar opteaza pentru anularea optiunii de taxare a operatiunii prevazute la art.141 al.2 lit.e din C.fisc., pentru un imobil sau pentru o parte a unui imobil ce a fost achizitionat sau contruit dupa data aderarii, va fi obligata sa efectueze ajustarea taxei deduse initial, in favoarea statului, pentru o periada de 20 de ani.
Persoana impozabila trebuie sa pastreze o situatie a bunurilor de capital care fac obiectul ajustarii taxei deductibile, care sa permita controlul taxei deductibile si al ajustarilor efectuate. Aceasta situatie trebuie pastrata pe o perioada care incepe in momentul la care taxa aferenta achizitiei bunului de capital devine exigibila si se incheie la 5 ani dupa expirarea perioadei in care se poate solicita ajustarea deducerii. Orice alte inregistrari, documente si jurnale privind bunurile de capital trebuie pastrate pentru aceeasi perioada.
Prevederile referitoare la ajustari nu se aplica daca suma care ar rezulta ca urmare a ajustarilor este neglijabila, conform prevederilor din norme, adica, in situatia in care suma care ar rezulta ca urmare a ajustarii fiecarui bun de capital este mai mica de 1000lei.
Pentru a se stabili daca valoare imobilului depaseste sau nu, dupa transformare sau modificare, valoarea initiala, cu 20%, se vor avea in vedere valorile reevaluate ale bunurilor respective, asa cum sunt inregistrate in contabilitate.
Taxa pe valoare adaugata deductibila aferenta transformarii sau modernizarii unui bun imobil sau unei parti a acestuia se ajusteaza de catre persoana la dispozitia careia este pus bunul imobil, sau o parte a acestuia in situatia in care lucrarile de transformare, ori modernizare sunt efectuate de catre aceasta persoana.
Data primei utilizari a bunului dupa transformarea in regie proprie a unei contructii, data primei utilizari a bunului dupa transformare este data documentului pe baza caruia cu valoarea transformarii respective este majorata valoarea activului corporal fix.
3.2.2. In situatia in care, pentru operatiunile prevazute la art.141 al.2 lit.e din Codul fiscal cu bunuri immobile sau parti ale acestora, construite, achizitionate , transformate sau modernizate, inainte de data aderarii se aplica prevederile tranzitorii ale art.161 din codul fiscal referitoare la ajustarea dreptului de deducere a taxei pa valoare adaugata.
Asadar, pentru lucrarile de transformare, modernizare, ori pentru achiritia sau constia unui imobil, ori a unei parti dintr-un imoiel, efectuare inainte de data aderariii, in cazul in care se va trece la regimul de scutire a operatiunii prevazute la art.141 al.2 lit.e C.fisc., se va aplica o ajustare a taxei deduse initial, in favoarea statului, ajustare ce va opera pentru o perioada de 5 ani in cadrul careia bunurile imobile au fost dobandite, incepand cu data de la care fiecare bun imobil a fost dobandit.
Pentru bunurile imobile care au fost transformate sau modernizate, ajustarea taxei deduse aferente acestor lucrari este operata, de asemenea, intr-o perioada de 5 ani de la data finalizarii fiecarei lucrari de transformare sau modernizare.
Formula de calcul a ajustarii conform normelor metodologice:
Ajustearea in situatia aplicarii prevederilor normelor metodologice, difera fata de modalitatea de ajustare stabilita prin prevederile art.149C.fisc, prin faptul ca, se realizeza pentru o perioada de 5 ani si se face lunar.
Pentru ajustare, suma taxei pentru fiecare an reprezinta o cincime din taxa dedusa aferenta achizitiei, construirii sau modernizarii bunurilor imobile. Pentru determinarea ajustarii lunare, se imparte fiecare cincime la 12. Suma care nu poate fi dedusa se calculeaza astfel: din perioada de cinci ani se scade numarul de luni in care bunul imobil a fost utilizat in regim de taxare, iar rezultatul se inmulteste cu ajustarea lunara.
Fractiunile de luna se vor considera luna intreaga. Taxa nedeductibila obtinuta prin ajustare se inregistreaza din punct de vedere contabil pe cheltuieli, precum si in jurnalul pentru cumparaturi si se preia corespunzator in decontul de tax ape valoare adaugata pentru perioada fiscala in care persoana impozabila incepe aplicarea regimului de scutire.
Avand in vedere ca, in speta ajustarea se va face, ca urmare a anularii optiunii taxare a operatiunii de inchiriere, aceasta va opera in favoarea statului.
Situatii in care se va aplica ajustarea taxei deductibile, conform prevederilor din norme, ca urmare a anularii optiunii de taxare a operatiunii prevazute la art. 141 al.2 lit.e C.fisc:
Cazul 1:
Persoana impozabile a avut drept de deducere partiala sau totala a taxei, iar dupa aderare anuleaza optiunea de taxare a operatiunii de la art.141 al.2 lite C.fic., pentru un imobil sau pentru o parte a unui imobil, construit, achizitionat, transformat sau modernizat, dupa data aderarii.
Observam faptul ca, legiuitorul nu impune pentru situatia lucrarilor de transformare sau modificare a imobilului si un procent al sporului de valoarea acestuia.
Exemplu:
Avem un imobil ce a fost (achizitionat/construit/transformat/modificat) in decembrie 2006, dupa aderare a continuat sa fie inchiriat sub regim de aplicare a taxei pana in septembrie 2010, cand se anuleaza optiunea de aplicare a taxei.
Perioada de ajustare este decembrie 2006-decembrie 2011.
Taxa dedusa initial se va imparti la cinci, dupa care, fiecare cincime se imparte la 12, si astfel se obtine ajustarea lunara.
Perioada in care bunul a fost folosit in regim de taxare este de 44 luni dintr-un total de 60. Rezulta ca, suma care nu poate fi dedusa se calculeaza: se inmulteste ajustarea lunara cu numaril de luni ramase dupa ce au fost scazute din cinci ani, lunile in care a fost aplicabil regimul de taxare.
Cazul 2:
Persoana impozabila, detine un imobil inainte de data aderarii, imobil pe care il transforma sau il modernizeaza dupa data aderarii, dar valoarea fiecarei modificari sau transformari nu depasesate 20% din valoarea imobilului(exclusive valoarea terenului). Persoana impozabile care a folosit imobilul in regim de aplicare a taxei, opteaza pentru anularea optiunii de taxare a operatiunii prevazute la art.141 al.2 lit.e C.fisc.
Aceasta situatie se refera numai la lucrarile incepute inainte de data aderarii si finalizate dupa data aderarii si care nu depasesc 20% din valoarea imobilului, exclusive valoarea terenului.
In aceasta situatie, persoana impozabila poate deduce din taxa nededusa, aferenta bunurilor immobile achizitionate, construite, transformate sau modernizate in ultimii cinci ani, o suma proportionala cu partea din fiecare bun imobil care va fi utilizata pentru aceste operatiuni si cu numarul de luni in care bunul va fi utilizat in regim de taxare.
Daca, ulterior, persoana impozabila decide sa opteze pentru taxarea operatiunii de inchiriere a unui bun imobil pentru care a notificat scutirea de taxa, va notifica organul fiscal cu privire la acest aspect, si va fi efectuata o noua ajustare a taxei deductibile, de aceasta data, in favoarea sa, iar calculul ajustarii se va efectua potrivit prevederilor art.149, 161 C.fisc si potrivit normelor metodologice.
Cazul 3:
Persoana impozabila care a avut drept de deducere totala sau partiala a taxei si care dupa data aderarii nu opteaza pentru taxarea operatiunii de inchiriere sau anuleaza optiunea de taxare a operatiunii de inchiriere a unui imobil sau a unei parti dintr-un imobil, contruit, achizitionat, modernizat sau transformat inainte de data aderarii, va efectua o ajustare a taxei deduse, in favoarea statului, pentru o periada de cinci ani de la data construirii, achizitiei ori a finalizarii modernizarii sau transformarii imobilului ori a unei parti din imobil. Ajustarea se face lunar, potrivit prevederilor din norme.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)