Obligația de difuzare de tip ”must-carry” a fost introdusă în dreptul comunitar prin Directiva 2002/22/EC privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (directiva privind serviciul universal), fiind astfel lăsată la latitudinea Statelor Membre, oportunitatea implementării acestui principiu.
Astfel, prevederile art. 31 din Directiva privind Serviciul Universal, trasează coordonatele generale ale implementării principiului must-carry în legislația Statelor Membre:
”Statele membre pot impune obligații rezonabile de difuzare („must carry”), pentru transmiterea unor anumite canale sau servicii de radio și televiziune, întreprinderilor aflate în jurisdicția lor, care administrează rețele de comunicații electronice pentru difuzarea publică a emisiunilor de radio sau televiziune, în cazul în care un număr mare de utilizatori finali ai acestor rețele le folosesc ca mijloace principale de recepție a emisiunilor de radio sau televiziune. Obligațiile în cauză se impun numai în cazul în care sunt necesare pentru îndeplinirea obiectivelor clar stabilite de interes general și sunt proporționale și transparente. Aceste obligații sunt supuse unei revizuiri periodice.”
Articolul 31 creează o simplă posibilitate a statelor membre de a adopta o legislație care prevede impunerea de obligații de difuzare a canalelor de televiziune. Cu toate acestea, un numar considerabil de State Membre au implementat în dreptul național, principiul must-carry.
Tot Directiva stabilește faptul că implementarea acestui principiu nu poate aduce atingere capacității statelor membre de a stabili o remunerație adecvată, dacă este cazul, privind măsurile luate în conformitate cu prezentul articol, asigurându-se în același timp că, în condiții similare, nu există nicio discriminare în tratatre întreprinderilor care furnizează rețele de comunicații electronice. In cazul în care se prevede o remunerare, statele membre trebuie să asigure că aceasta se aplică în mod proporțional și transparent.
De precizat, faptul că, Curtea de Justiție Europeană răspunzând la una dintre întrebările preliminare ce au format obiectul interpelării C-336/2007 Kobel Deutchland Vertrieb und Service, a statuat faptul că noțiunea „servicii de televiziune”, în sensul articolului 31 alineatul (1) din Directiva 2002/22, cuprinde serviciile posturilor de televiziune sau ale furnizorilor de servicii media, precum teleshoppingul, în măsura în care condițiile prevăzute la această dispoziție sunt îndeplinite.
Implementarea principiului must-carry în legislația națională trebuie să urmăreasca în primul rând, cu ocazia stabilirii listei canalelor de televiziune care pot fi titulare ale obligației de difuzare, descrierea cu precizie a obiectivului de interes general urmărit de această reglementare., ceea ce implică delimitarea clară a drepturilor difuzorilor de programe de televiziune și obligațiile societăților de cablu.
De asemenea, al doilea principiu ce trebuie avut în vedere în procesul de implementare este cel al trasparenței. Implementarea acestui principiu pe plan european a creat probleme în foarte multe dintre statele Uniunii Europene, din pricina nedefinirii clare a interesului obiectiv urmărit, ceea ce a dus la numeroase sesizări ale Comisiei Europene și implicit o sesizarea de căre aceasta din urmă a Curții Europene de Justiție. Astfel a fost cazul investigațiilor declanșate împotriva Belgiei, a Olandei și a Finlandei. În toate acestea Comisia a constatat că nu este clad definit interesul obiectiv urmărit de implimentarea acestui principiu, sau chiar că acesta lipsește cu desăvârșire din legislația Statelor Membre nominalizate. Consecința, constată Comisia, este aceea că, operatorii de cablu sunt în permanență în incertitudine cu privire la obligațiile lor, iar difuzorii de televiziune nu cunosc drepturile lor. Mai mult, legislația acestor state nu stabilea o limită în ceea ce privește numărul de canale ce intră sub incidența principiului must-carry.
Toate aceste elemente ce lipseau din legislația internă trebuiau clarificate pentru ca aplicarea principiului must-carry să fie în concordanță cu principiile concurenței loiale, și de asemenea, pentru a fi în concordanță cu necesitatea operatorilor de rețele de cablu de a asigura consumatorilor cresterea posibilității de a alege, motivat de faptul că, în final companiile de cablu își vor baza opțiunile pe cererea clienților.
În plan național principiul must carry a fost introdus prin art.82 din Legea audiovizualului nr.504/2002, cu modificările și completările naționale.
Astfel, conform principiului must-carry, societățile de cablu sunt obligate să preia și să transmită anumite programe, respectiv programele televiziunii publice, precum și programele televiziunilor private, naționale și locale, acestea din urmă fiind preluate în ordinea audiențelor.
Din totalul grilelor de retransmisie ale operatorilor de cablu, 25% trebuie să fie reprezentat de radiodifuzorii menţionaţi. Radiodifuzorii care beneficiază de acest principiu sunt determinați de către Consiliul Național al Audiovizualului, pe baza monitorizării audiențelor tuturor posturilor TV.
Astfel, avantajul aplicării acestui principiu rezidă în dreptul absolut al postului de televiziune ce se regaseste pe lista must-carry publicată de CNA de a fi retransmis de societatile de cablu.
Un dezavantaj al aplicării principiului must-carry constă în faptul că, deși legea prevede necesitatea comunicării acceptului radiodifuzorului, acesta nu are deloc o poziție de negociere stabilă, intrucât pe de o parte termenul pe care-l are la dispoziție este foarte scurt, de numai 7 zile, iar lipsa unui raspuns, valorează acceptare tacită, iar pe de altă parte, pentru a beneficia de aplicarea principiului must-carry, radiodifuzorul va trebui să-și dea acordul fără niciun fel de condiționări de natura financiară sau tehnică.
Nu se poate vorbi despre un dezavantaj real în ceea ce priveste posturile de televiziune nou lansate ce în mod evident nu sunt sub incidența obligației must carry, astfel că nu vor fi preluate în mod obligatoriu de căre serviciile de transmitere prin cablu, atâta timp cât acestea, chiar și în absența existenței acestui principiu din dreptul național, ar întâmpina aceleași dificultăți pe care le întâmplină orice post de televiziune nou lansat, fară un segment pe piața consumatorilor de astfel de servicii, atestat prin audiențele obținute deja, fiind deci pe o poziție inferioară în raporturile cu societățile de cablu, față de poziția de pe care negociază un difuzor de televiziune ce deja si-a câstigat un segment de consumatori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu