Conform art.82 din Legea audiovizualului „ (1) Orice distribuitor care retransmite servicii de programe prin reţele de comunicaţii electronice, cu excepţia celor care utilizează exclusiv spectrul radio, are obligaţia să includă în oferta sa serviciile de programe ale Societăţii Române de Televiziune destinate publicului din România, precum şi alte servicii de programe, libere la retransmisie şi fără condiţionări tehnice sau financiare, ale radiodifuzorilor privaţi, aflaţi sub jurisdicţia României, în limita a 25% din numărul total de servicii de programe distribuite prin reţeaua respectivă, precum şi serviciile de televiziune a căror obligativitate de retransmitere este stabilită prin acorduri internaţionale la care România este parte. Criteriul de departajare pentru radiodifuzorii privaţi este ordinea descrescătoare a indicelui anual de audienţă.
(2) Distribuitorii care retransmit servicii de programe au obligaţia, la nivel regional şi local, să includă în oferta lor cel puţin două programe regionale şi două programe locale, acolo unde acestea există; criteriul de departajare va fi ordinea descrescătoare a audienţei.”
Precizăm din nou faptul că, potrivit principiului must-carry, societățile de cablu sunt obligate să preia și să transmită anumite programe, respectiv programele televiziunii publice, precum și programele televiziunilor private, naționale și locale, acestea din urmă fiind preluate în ordinea audiențelor.
Din totalul grilelor de retransmitere ale operatorilor de cablu, 25% trebuie să fie reprezentat de radiodifuzorii menţionaţi. Radiodifuzorii care beneficiază de acest principiu sunt determinați de către Consiliul Național al Audiovizualului, pe baza monitorizării audiențelor tuturor posturilor TV.
Conform normelor de aplicare emise de către CNA, în maximum 7 zile de la publicarea listei “must carry”, operatorii de cablu trebuie să solicite radiodifuzorilor, pentru fiecare rețea de cablu în parte, acceptul anual de retransmisie “pentru toate serviciile de programe pe care sunt obligați să le retransmită potrivit art. 82 din Legea audiovizualului.” În lipsa unui răspuns expres al radiodifuzorului, acceptul se consider acordat. In termen de maxim 30 de zile de la publicarea listei “must carry”, operatorii de cablu trebuie să introducă în oferta lor serviciile de programe care îndeplinesc condițiile regimului “must carry”.
Acestui text de lege nu-i poate fi apropriată o interpretare potrivit căreia, obligația must-carry privește un difuzor de programe, astfel ca toate canalele de televiziune deținute de acesta vor fi preluate în mod obligatoriu de un operator de servicii de retransmisie prin cablu. Astfel cum vom ilustra și prin interpretarea dată de Curtea de Justiție Europeană, obligația de preluare se limitează strict la acele canale de televiziune ale difuzorului, ce au obținut audiența necesară pentru a se intra pe lista aflată sub incidența principiului must-carry.
Obligaţia priveşte doar retransmisia programelor audio-vizuale prin reţelele de cablu (“reţele de comunicaţii electronice”), nu şi prin interemediul spectrului radio (“on air”). Or, operatorii care retransmit astfel de programe prin cablu sau on-air (platformele DTH sau, “satelit”, cum sunt numite în mod uzual) sunt concurenţi pe aceeaşi piaţă – conform analizelor realizate an de an de către Consiliul Concurenţei – adică se adresează aceloraşi consumatori. Este adevărat că în România reţelele de cablu acoperă o parte covârşitoare a populaţiei dar platformele DTH au crescut foarte mult ca pondere în ultimii ani şi, oricum, discriminarea nu are vreo justificare obiectivă.
În acest sens, în cauza C-134.2010, CEJ a reținut implementarea incorectă a prevederilor art.31 din Directiva privind Serviciul Universal. Unul dintre motivele invocate constă în faptul că nu au fost urmărite obiectivele de interes general în alegerea canalelor și nu a fost respectă obligația transparenței, prin faptul că obligația de difuzare pare a se aplica unor organisme de radiodifuziune, și, așadar, în mod nedeterminat, tuturor canalelor de televiziune pe care le difuzează, iar nu canalelor desemnate individual ca atare, în funcție de conținutul programelor lor televizate. Comisia invocă Hotărârea United Pan Europe Communications Belgium și alții, citată anterior, arătând că termenul „anumite” utilizat la articolul 31 alineatul (1) din Directiva privind serviciul universal trebuie interpretat în sensul că statutul de titular al obligației de difuzare este strict limitat la canalele de televiziune al căror conținut global al programelor este în măsură să îndeplinească obiectivul de interes general propus.
Astfel, Curtea apreciază că statutul de canal titular al obligației de difuzare trebuie să fie strict limitat la canalele al căror conținut global de programe este în măsură să îndeplinească obiectivul de interes general urmărit (a se vedea în acest sens Hotărârea United Pan Europe Communications Belgium și alții, citată anterior, punctul 47, precum și Hotărârea din 22 decembrie 2008, Kabel Deutschland Vertrieb und Service, C 336/07, Rep., p. I 10889, punctul 42). In argumentele sale arată faptul că, o simplă enunțare a unui obiectiv de politică generală, care, de altfel, nu este însoțită de niciun element suplimentar care să poată permite operatorilor să determine în prealabil natura și domeniul de aplicare al condițiilor și al obligațiilor exacte pe care trebuie să le îndeplinească atunci când solicită acordarea statutului de titulari ai obligației de difuzare, nu permite respectarea acestor cerințe. În consecință, trebuie să se constate că articolul 13 primul paragraf a doua liniuță din Legea din 30 martie 1995 nu definește în mod clar criteriile utilizate de autoritățile naționale pentru selecționarea canalelor de televiziune titulare ale obligației de difuzare, iar această dispoziție nu este, așadar, suficient de precisă pentru a garanta capacitatea conținutului global al programelor difuzate de canalele astfel selecționate de a îndeplini obiectivul cultural de interes general urmărit. Așadar, primul motiv invocat de Comisie apare ca fiind fondat.
In cauza C-250/2006, Curtea a reținut faptul că, acordarea statutului ”must-carry” trebuie să respecte mai întâi, astfel cum susține Comisia, o procedură transparentă întemeiată pe criterii cunoscute dinainte de către emitenți, astfel încât să se evite posibilitatea ca puterea de apreciere de care dispun statele membre să fie exercitată într-un mod arbitrar. În mod deosebit, toți emitenții trebuie să fie în măsură să determine în prealabil natura și domeniul de aplicare ale condițiilor exacte pe care trebuie să le îndeplinească, precum și, dacă este cazul, ale obligațiilor de serviciu public ce le revin în temeiul acestui statut. In această privință, nu ar putea fi considerată suficientă simpla enumerare a declarațiilor de principiu, precum și a obiectivelor de politică generală, în cadrul expunerii de motive a reglementării naționale. (paragraful 46)
Apoi, acordarea statutului ”must carry” trebuie să se întemeieze pe criterii obiective care sunt de natură să garanteze pluralismul, permițînd, dacă este cazul, pe calea obligațiilor de serviciu public, accesul mai cu seamă la informațiile naționale și locale pe teritoriul relevant. Astfel, un asemenea statut nu ar putea fi acodat în mod automat oricărui canal de televiziune difuzat de către un unic emitent privat, ci trebuie să fie strict limitat la acele canale al căror conținut global de programe este apt să îndeplinească un astfel de obiectiv. In plus, numărul de canale rezervate posturilor private care dețin acest statut nu trebuie să depășească în mod vădit ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestui obiectiv (paragraful 47).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu