Considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind articolul ce consacră una dintre cele mai importante valori ale unei societăţi democratice, articolul 3 al Convenţiei are următorul conţinut: “Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Interzicerea torturii nu este consacrata doar de Convenţie, ea regăsindu-se atât în dreptul internaţional cutumiar cât şi într-un larg spectru de norme internaţionale ce au fost adoptate pentru combaterea torturii.
De altfel, principiul îşi găseşte, fireşte, consacrarea chiar prin Articolului 5 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948 “nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentelor sau pedepselor crude, inumane sau degradante”.
Cea mai mare parte a Statelor membre ale Consiliului Europei sunt semnatare ale tratatelor ce interzic tortura: cele patru convenţii de la Geneva din 1949, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile Politice din 1966, Convenţia ONU din 1984 pentru Prevenirea Torturii şi altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane ori Degradante; Convenţia Europeană din 1987 pentru prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane ori Degradante. De altfel, interzicerea torturii se regăseşte aproape în toate sistemele naţionale de drept, fiind introdus ca principiu de drept, la nivel constituţional.
Conţinutul laconic al textului Articolului 3, nu trebuie să inducă în eroare cu privire la interpretarea şi aplicabilitatea textului, întrucât consistenţa şi profunzimea acestuia este cel mai bine exemplificată prin jurisprudenţa Curţii, care ne arată că Articolul se extinde peste multe tipuri de atentate asupra demnităţii umane şi integrităţii fizice.
Atunci cand o persoana se afla sub controlul statului, acesta are obligatia de a-i asigura tratamentele medicale necesare. In acest sens, in cauza Serban c. Moldova (hotărârea 3456/05 din 4 octombie 2005, secţia IV), Curtea a constatat încălcarea Articolului 3, arătând că în ciuda stării precare de sănătate a reclamantului, acesta nu a beneficiat de tratament medical pe perioada în care a fost deţinut, fiind examinat medical o singură dată. În plus, nu i s-a permis să primească sprijin medical din exterior decât după comunicarea plângerii către CEDO. În consecinţă, Curtea a constatat că reclamantul a suferit un tratament degradant, în condiţiile în care a trăit permanent cu angoasa că orice eventuală criză ar putea să-i fie fatală, în lipsa posibilităţii de a obţine tratament medical.
De asemenea, Curtea consideră că tratamentul aplicat unei persoane ce suferă de boli mentale poate fi contrar art.3, chiar daca nu se pot defini cu precizie efectele sale nefaste (Keenan c. Marea Britanie-hotărârea 27229/95 din 3 aprilie 2001, Secţia a III a). Curtea remarcă faptul că, “absenţa oricărei menţiuni în dosarul medical al victimei în ultimele zece zile de viaţă ale acesteia indică faptul că autorităţile nu s-au străduit să ţină un dosar exhaustiv şi detaliat asupra stării mentalea deţinutului şi au compromis eficacitatea măsurilor de control sau de supraveghere. Această lacună se adaugă faptului că nu s-a recurs la un psihiatru stă mărturie unor serioase deficienţe în îngrijirea medicală oferită unui bolnav mintal cu tendinţe suicidale.”
Într-o altă speţă, în opinia Curţii, s-a arătat că detenţia unei persoane grav handicapate poate constitui un tratament degradant, interzis de art.3 din Convenţie (Price c. Marea Britanie-hotărârea 33394/96 din 10 iulie 2001, secţia III). Curtea a constatat că “dosarul medical al reclamantei pe perioada detenţiei sale cuprinde nelinişte medicului pentru probleme pe care le poate ridica strarea de detenţie, mai ales cu privire la accesul în pat, la toaletă, la instanlaţiile sanitare, cu privire la absorbţia de lichide şi cu privire la problemele de deplasare, dacă bateria scaunului rulant s-ar fi descărcat”.Totuşi, Curtea a considerat că „detenţia unei persoane grav handicapate în condiţii în care aceasta suferă în mod serios de frig, riscă să aibă dureri din cauza imposibilităţii de a utiliza patul şi poate să se spele sau să folosească toaleta decât cu mari difictăţi, constituie un tratament degradant, interzis de art.3 din Conveţie”.
În acelaşi sens statuează Curtea că, autorităţile naţionale trebuie să vegheze cu o rigoare specială asupra condiţiilor de detenţie, astfel încât aceasta să răspundă nevoilor specifice ce decurg din starea de infirmitate a unui deţinut (caza Farbutuhs c. Letonia, hotărârea 4672/02 din 2 decembrie 2004, secţia I).
Mai mult, Curtea ridică la nivel de principiu obligaţia statelor ca, prin autorităţile penitenciare, să furnizeze tratament medical adecvat oricărui deţinut.
Astfel, în cauza McGlichey c. Marea Britanie (hotărârea 50390/99 din 29 aprilie 2003, secţia a II a) cu privire la tratamentul pentru sevraj de care a benficiat victima, Curtea a constatat că, deşi starea sa a fost permanent supravegheată în primele 6 zile de detenţie şi că au fost luate anumite măsuri de ordin medical, victima a vomat în permanenţă în acest interval de timp şi a pierdut sever din greutate. În plus, deşi starea sa s-a degradat continuu, ea nu a mai fost examintă în următoarele două zile întrucât medicul nu lucra in weekend. Starea de sănătate în care a ajuns victima a produs riscuri grave pentru aceasta. Curtea a considerat că, ţinând cont de obligaţia autorităţilor penitenciare de a furniza tratament medical adecvat oricărui deţinut, există a violare a art.3, victima fiind supusă unor tratamente inumane şi degradante.
O situaţie specială în practica Curţii s-a ivit odată cu aplicarea măsurii expulzării unei persoane, cetăţean din Zambia, diagnosticată sero-positiv, ce solicita dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat semnatar al Convenţiei cu scopul de a benficia de asisteţă medicală, asigurată de acel stat. Curtea a considerat că, doar în circumstanţe excepţionale punerea în executare a unei decizii de expulzare a unui cetăţean străin poate conduce la violarea art.3 din considerente umanitare. Potrivit ambasadei suedeze, SIDA poate fi tratată şi în Zambia, opinie exprimată şi de serviciile de sănătate suedeze, care aveau dreptul legitim de a se exprima asupra considerentelor umanitare ale cauzei. Curtea a considerat că expulzarea nu constituie un tratament inuman, în speţă.
Absenţa tratamentului medical adecvat trebuie analizată în mod concret, ţindu-se cont de consecinţele efective ale acestuia, sau de pericolul vădit pe care-l reprezentă, pentru ca un tratament să intre sub incidenţa art.3 fiind necesar ca acesta să prezinte un minim de gravitate, aşa cum a statuat Curtea în cauza Ene c. României (hotărârea 15110/05 din 18 mai 2006).
În acest sens, Curtea a decis în cauza I.T. c. România (hotărârea 40155/2002 din 24 noiembrie 2005, secţia I), că lipsa medicamentelor pentru câteva zile nu a produs nicio consecinţă asupra stării de sănătate a reclamantului, motiv pentru care nu există o violare a art.3. Curtea a constatat că, cu excepţia unei foarte scurte perioade, autorităţile române s-au achitat corect de sarcina lor, lucru relevat de faptul că starea de sănătate a reclamantului este bună, în condiţiile bolii de care suferă.
Deşi Convenţia nu stipulează nicio obligaţie de a elibera un deţinut pe motive de sănătate, strarea clinică a acestuia poate constitui un element care să conducă la considerarea detenţiei sale ca fiind contrare art.3 (cauza Eren c. Turcia, hotărârea 8062/04 din 10 noiembrie 2005, secţia a IIIa).
De asemenea, în cauza Matencio c. Franţa, Curtea a constatat pe de o parte că, “reclamantul a beneficiat de toate tratamentele medicale existente şi, pe de altă parte, că dreptul francez cunoaşte posibilitatea eliberării condiţionate pe motive de boală, existând înstaţe specializate pentru astfel de proceduri”.
Dintr-o altă perspectivă, mult mai interesantă, apare situaţia deţinutului ce a fost supus unui tratament medicamentos, prescris de medicii penitenciarului, tratament ce, în opinia sa, i-a cauzat suferinţe, atrăgând incidenţa articolului 3 din Convenţie.
Curtea, reamintind pe de o parte obligatia statului ca atunci când o persoană se află sub controlul său, să-i asigure tratament medicamentos necesar, şi neavând, pe de altă parte, niciun motiv concret pentru a contrazice diagnosticul stabilit de medicii penitenciarului, care au afirmat că, după condamnarea la pedeapsa capitală, reclamantul a avut manifestări ale unor afecţiuni psihice, nu constată existenţa unei încălcari a prevederilor Articolului 3 al Convenţiei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu