În termenii alin. 3 al art. 234, instanţele naţionale ale căror decizii nu pot fi contestate pe nicio cale, sunt obligate să defere chestiunea Curţii. Domeniul de aplicare al acestei dispoziţii nu este însă foarte clar. Aşa numita „teorie abstractă” susţine că este vorba de instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate niciodată. Aşadar, tribunalul naţional ar fi instanţa de cel mai înalt grad care trebuie să solicite hotărârea preliminară. Potrivit „teoriei concrete” acest paragraf vizează fiecare organ de jurisdicţie care judecă în ultimă instanţă şi care este cea mai înaltă instanţă, această calificare dându-se în funcţie de situaţia concretă, fiind fără relevanţă poziţia pe care acesta o ocupă în sistemul jurisdicţional al statului membru.
În cauza Flaminio Costa v. ENEL, Curtea a optat pentru cea de-a doua teorie.
Rezultă din prevederile aliniatului 3 al art. 234 că o trimitere este obligatorie atunci când nu există nici un remediu legal potrivit dreptului naţional, iar o decizie este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri de către instanţa naţională. În consecinţă, dacă o instanţă supremă încalcă obligaţia ce îi revine în temeiul art. 234 (3), nefăcând trimiterea către Curte, statul membru respectiv ar putea fi obligat să-l despăgubească pe particularul care a fost astfel privat de drepturile sale recunoscute de dreptul comunitar- C224/01, Kobler v Austria.
În cauza Kobler v. Austria, Curtea a statuat că „pentru a evita ca drepturile conferite persoanelor particulare să fie ignorate, o instanţă ale cărei hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea în temeiul art. 234, alin.3.
În consecinţă rezultă din exigenţele inerente protecţiei drepturilor persoanelor care se prevalează de dreptul comunitar că ele trebuie să aibă posibilitatea de a obţine în faţa unei instanţei naţionale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestor drepturi printr-o decizie a unei instanţe care judecă în ultimă instanţă (Cauzele reunite C-46/93 şi C-48/93 Brasserie du Pecheur şi Factortame)”.
În cauza CILFIT -decizia din 6 octombrie 1982, Srl CILFIT and Lanificio di Gavardo SpA v Ministry of Health, C 283/81, Curtea europeană a fost sesizată de Curtea Supremă de Justiţie italiană cu o întrebare ce viza existenţa în sarcina organelor de jurisdicţie care judecă în ultimă instanţă a unei obligaţii de trimitere care nu i-ar permite instanţei naţionale să mai facă vreo apreciere asupra temeiniciei întrebării adresate sau dacă din contră subordonează această obligaţie existenţei prealabile a unei îndoieli rezonabile privind interpretarea. Prin hotărârea preliminară dată în această cauză, Curtea a trasat o serie de principii importante care guvernează obligaţia de trimitere.
Potrivit Curţii „această obligaţie de sesizare se înscrie în cadrul cooperării instituite pentru a asigura buna aplicare şi interpretarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre, între instanţele naţionale, în calitatea acestora de instanţe însărcinate cu aplicarea dreptului comunitar, şi Curtea de Justiţie”. Curtea a subliniat faptul că art. 234 nu constituie o cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu pendinte în faţa unei instanţe naţionale.
Ca atare, nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de drept comunitar pentru ca instanţa să fie automat obligată să facă o trimitere.
În pofida dispoziţiilor art. 234 (3), analizând raportul dintre acest text şi cel al alin. 2, Curtea a decis în cazul CILFIT că instanţele naţionale la care se face referire la alin. 3 au aceeaşi putere discreţionară, asemenea celorlalte instanţe, de a aprecia necesitatea unei decizii a Curţii într-o problemă de interpretare a dreptului comunitar. În continuare, Curtea a concluzionat că o instanţă naţională nu trebuie să facă o trimitere dacă: întrebarea este irelevantă; dispoziţiile comunitare în discuţie au fost deja interpretate de Curte; aplicarea corectă a dreptului comunitar este atât de evidentă încât nu lasă loc nici unei îndoieli
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu