În speţele CILFIT şi Bulmer v. Bollinger s-au conturat noţiunile de „act claire” şi „act eclaire”. Teoria „actului clar” presupune, în esenţă, că dacă o prevedere este clară, nelăsând loc vreunei ambiguităţi, nu se pune nicio problemă de interpretare. Dacă nu există necesitatea interpretării, nu există nici obligativitatea trimiterii.
În ciuda simplităţii acestei aserţiuni, în cazul R v. Henn (1978) modalitatea în care ar trebui interpretată noţiunea de claritate nu a fost foarte evidentă. În CILFIT, această noţiune a fost interpretată în sensul că instanţele naţionale trebuie să aibă convingerea că acea chestiune este la fel de evidentă pentru instanţele naţionale, cum este şi pentru Curte. Aceasta convingere s-ar putea fundamenta în primul rând, cel puţin într-o prima fază, pe existenţa unei jurisprudenţe consistente a Curţii în probleme similare, care să urmeze aceeaşi direcţie.
Teoria „actului clar” a suscitat o serie de discuţii. Desigur, în privinţa alin. 2 al art. 234 nu se pun probleme, dată fiind libertatea instanţei de aprecia oportunitatea trimiterii. Însă în legătură cu alin. 3 al aceluiaşi articol, având în vedere obligaţia instanţelor vizate de acest text de a face trimiterea, se pot ridica o serie de probleme.
În considerarea acestei obligaţii, s-ar putea naşte întrebarea dacă pentru aceste instanţe există posibilitatea de a considera actul atât de clar, încât să se elibereze de obligaţia de trimitere, cu atât mai mult cu cât nu poate fi exclusă posibilitatea ca părţile să invoce chestiuni de drept comunitar în scop dilatoriu, în pofida clarităţii acestora.
În această din urmă situaţie, procedura trimiterii ar fi lipsită de substanţă, iar obligaţia impusă de alin. 3 golită de conţinut. Aceste probleme au fost lămurite în mare măsură de Curte în cauza CILFIT.
Dificultăţile legate de calificarea unui act comunitar ca fiind „clar” de către instanţele naţionale rezidă, în primul rând, din diversitatea sistemelor juridice în care acestea funcţionează şi în care acelaşi concept juridic poate fi interpretat diferit.
În ciuda acestor dificultăţi şi în virtutea compromisului mai sus enunţat, Curtea a acceptat în unele cazuri aplicarea teoriei „actului clar”, permiţând instanţelor naţionale să-şi asume responsabilitatea pentru rezolvarea problemelor de drept comunitar survenite în procedurile pendinte în faţa lor. În cauza CILFIT, Curtea a arătat că „aplicarea corectă a dreptului comunitar trebuie să fie aşa de evidentă încât să nu lase nici o posibilitate pentru vreo îndoială rezonabilă în ce priveşte maniera în care chestiunea ridicată urmează să fie rezolvată”.
În cauza CILFIT, s-a decis totodată că omisiunea instanţei naţionale de a face o trimitere nu constituie o încălcare a art. 10 din Tratatul CE, în cazul în care împrejurările speţei sunt similare cu cele ale altui caz asupra căruia Curtea s-a pronunţat deja. Aşadar, autoritatea de care se bucură interpretarea oferita de Curte în temeiul art. 234 poate lipsi această obligaţie de trimitere de scopul pentru care a fost instituită.
În cauza Da Costa-decizia din 27 martie 1963, Cauzele reunite C-28 la 30/62, Da Costa en Schaake, Jacob Meijer NV, Hoechst-Holland NV v. Netherlands Inland Revenue Administration, Curtea a statuat că problemele de interpretare ridicate sunt identice cu cele pe care le clarificase deja în cazul van Gend en Loos, fără a fi prezentate elemente noi. Astfel că, prin cazul Da Costa Curtea a iniţiat un sistem al precedentelor. Astfel a luat nastere teoria „actului clarificat potrivit careia, interpretarea dreptului comunitar ar putea fi clară într-o nouă cauză, având în vedere o hotărâre preliminară anterioară.
Este însă necesară în acest scop o similitudine a cauzelor mergând până la confuziune, care să nu lase nici o îndoială asupra necesităţii aplicării hotărârii preliminare anterioare într-un caz subsecvent. Daca există „act eclaire”, instanţa ale cărei hotărâri nu pot fi contestate va fi exonerată de obligaţia instituită de alin. 3 al art. 234 în sarcina sa de a solicita o hotărâre preliminară, fiind liberă să aprecieze asupra necesităţii trimiterii.
În cauza Hoffman La Roche, Curtea a stabilit încă o situaţie în care instanţele de ultim grad de jurisdicţie nu sunt obligate să solicite o hotărâre preliminară. Curtea a arătat că aceste instanţe nu sunt obligate să trimită o întrebare preliminară atunci când întrebarea este adresată în cadrul unei proceduri interlocutorii (în speţă, era vorba de ordonanţa preşedinţială, conform dreptului german), chiar dacă decizia care trebuie adoptată în cadrul acestei proceduri nu mai poate fi supusă unei căi de atac, cu condiţia ca fiecare dintre părţi să poată deschide sau solicita deschiderea unei proceduri pe fond, în cursul căreia chestiunea provizoriu soluţionată în cadrul procedurii sumare să poată fi reexaminată şi să poată face obiectul unei trimiteri, în temeiul art. 234.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu