Cazuri în care instanța națională are doar facultatea de a solicita Curții Europene de Justiție o hotărâre preliminară

Raportul dintre instanţele naţionale şi Curtea Europeană Justiţie nu este unul de natură ierarhică. Art. 234 CE a fost astfel conceput încât să nu conducă direct sau indirect la o încălcare a competenţelor specifice ale instanţelor naţionale. Procedura trimiterilor preliminare se bazează pe cooperarea şi dialogul dintre instanţele naţionale şi Curtea Europeană. O trimitere preliminară are, în esenţă, natura unui dialog între instanţa naţională, în faţa căreia se află pendinte „acţiunea principală”, singura pe deplin familiarizată cu speţa, şi o instanţă europeană, Curtea Europeană, singura în măsură să asigure interpretarea uniformă a dreptului comunitar.

Cooperarea care caracterizează raporturile dintre Curte şi tribunalele naţionale se traduce şi prin faptul că, deşi Curtea contribuie direct şi complementar la luarea unei decizii de către instanţele naţionale, puterea sa de a se asigura de respectarea hotărârii sale sub acest aspect este limitată, dacă nu aproape inexistentă. Aceste raporturi ce exclud subordonarea explică şi raţiunea pentru care, în principiu, instanţele naţionale au numai facultatea, nu şi obligaţia de a solicita Curţii o hotărâre preliminară.

Curtea nu poate obliga o instanţă naţională să facă o trimitere. Totuşi, art. 234 obligă în anumite cazuri instanţele naţionale să facă astfel de trimiteri, cu anumite nuanţări create de Curte pe cale jurisprudenţială, după cum se va putea vedea în continuare.

În timp ce paragraful 2 al art. 234 prevede că instanţele naţionale decid dacă solicită sau nu o hotărâre preliminară, nefiind obligate în acest sens, paragraful 3 prevede că în anumite cazuri, instanţele naţionale vor deferi chestiunea Curţii. Rezultă, deci, o distincţie clară între trimiterile facultative şi trimiterile obligatorii.

Se impune precizarea că prevederile cuprinse în Tratatul Euratom nu cuprind diferenţe semnificative prin comparaţie cu cele ale art. 234 CE.

Atunci când o problemă de natura celor prevăzute la art. 234 alin. 1 este ridicată în faţa unui organ de jurisdicţie al unui stat membru, acest organ are dreptul de a cere Curţii de justiţie, în virtutea alin. 2 din acest articol, să hotărască asupra acestei chestiuni, dacă el consideră că este necesară o decizie în această privinţă. Pe cale de consecinţă, instanţei naţionale nu îi incumbă nici o obligaţie în acest sens- Decizia din 9 decembrie 1965, Hessische Knappschaft v Maison Singer and sons, C 44/65. În cauza Hessische Knappschaft v Maison Singer and sons, Curtea a arătat că dreptul de a adresa o întrebarea prejudiciară aparţine în exclusivitate tribunalului naţional, care nu poate fi constrâns în acest scop în nici un fel. Cu alte cuvinte, iniţiativa părţilor implicate în procedura aflată pe rolul tribunalului naţional nu poate suplini decizia acestuia din urmă de a se adresa Curţii, el fiind singurul în măsură să procedeze în acest sens. Desigur, o atare interpretare nu exclude de plano, posibilitatea instanţei naţionale de a-şi însuşi punctul de vedere al părţii şi de a solicita Curţii o hotărâre preliminară.

Instanţele naţionale au aşadar, în principiu, posibilitatea de a decide în mod discreţionar daca fac sau nu o trimitere pentru o hotărâre preliminară. Tot ele decid problema legală care va face obiectul trimiterii, precum şi momentul la care vor face trimiterea în cursul procedurii. Bunăoară, o astfel de trimitere se poate face şi în cadrul unei căi de atac. Nici existenţa unei hotărâri preliminare în aceeaşi problemă nu împiedică instanţa naţională să facă o trimitere- Da Costa v. Administraţia fiscală olandeză, C 28-30/62.

Desigur, în acest din urmă caz, judecătorul naţional se va putea abţine să sesizeze Curtea, utilizând răspunsul dat deja de aceasta. Dacă va considera însă oportună trimiterea, nimic nu-l va împiedica să o facă- Decizia din 7 iulie 1988, Alexander der Moskel, C 55/86, inclusiv în situaţia în care Curtea i-a adus la cunoştinţă existenţă unei hotărâri preliminare într-o chestiune similară- Decizia din 17 decembrie 1987, Graziano Mattiazo, c 422/85.

În cauza Rheinmuhlen-Dusseldorf , Curtea a arătat că „instanţa care nu se pronunţă în ultimă instanţă trebuie să fie liberă, dacă ea consideră că soluţia în drept dată de instanţa superioară o poate conduce la pronunţarea unei soluţii contrare dreptului comunitar, să sesizeze Curtea de Justiţie cu întrebările care o preocupă. Dacă instanţa care nu se pronunţă în ultimă instanţă ar fi ţinută, fără posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiţie, competenţa acesteia din urmă de a hotărî cu titlu preliminar şi aplicarea dreptului comunitar la nivelul tuturor gradelor de jurisdicţie din sistemele judiciare naţionale ar fi împiedicate”.

În sensul celor arătate, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea a arătat că „numai instanţa naţională sesizată cu soluţionarea litigiului are competenţa să aprecieze atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii în temeiul articolului 234 CE”- Irish Creamery Milk Suppliers Association şi alţii, 36/80 şi 71/80.

Două aspecte sunt importante în ce priveşte exerciţiul acestei puteri discreţionare a instanţelor naţionale: când ar trebui exercitat acest drept şi pe ce bază.

În ce priveşte primul aspect, o instanţă naţională ar trebui să facă o trimitere numai atunci când este necesar în scopul pronunţării unei hotărâri. În cauza Bulmer v. Bollinger (1974), s-a sugerat că o trimitere este necesară numai dacă este decisivă pentru judecată. O trimitere nu va fi considerată necesară în cazul în care Curtea s-a pronunţat deja asupra problemei în discuţie sau dacă problema era suficient de clară şi dincolo de orice îndoială.

În pofida faptul că decizia de a solicita o hotărâre preliminară aparţine instanţelor naţionale, Curtea a admis că, în circumstanţe excepţionale, este îndreptăţită să analizeze condiţiile în care este sesizată de o instanţă naţională pe calea procedurii preliminare în scopul de a şi verifica propria competenţă- C 104/79 şi C 244/80 Foglia vs. Novello. Aceasta este situaţia atunci când problema supusă Curţii este de natură pur ipotetică, întrucât spiritul de colaborare care trebuie să stea la baza procedurii trimiterii preliminare presupune ca instanţa naţională să aibă în vedere funcţia conferită Curţii, care este aceea de a contribui la administrarea justiţiei în statele membre, şi nu de a formula opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice- Irish Creamery Milk Suppliers Association şi alţii, 36/80 şi 71/80.

Cât priveşte cel de-al doilea aspect, ca regulă generală, cu excepţia situaţiilor urgente, împrejurările speţei, precum şi problemele de drept naţional, ar trebui stabilite înainte de trimitere- Bulmer v. Bollinger (1974); R v. Henn (H.L.1978). În acest sens, Curtea a arătat că „poate fi avantajos în funcţie de circumstanţe ca elementele cauzei să fie stabilite şi ca aspectele de drept pur naţional să fie soluţionate în momentul trimiterii”.

În cazul Bulmer v. Bollinger, s-a sugerat că ar trebui luate în considerare mai multe elemente: circumstanţele de fapt ale speţei ar trebui stabilite în avans pentru a se putea decide dacă trimiterea era necesară sau nu; costurile suportate de către părţi; dificultatea sau importanţa întrebării; dorinţa părţilor, cu toate că instanţele sunt cele care decid trimiterea; necesitatea de a evita supraaglomerarea Curţii.

După cum rezultă din cele învederate mai sus, în cazul prevăzut la alin. 2 al art. 234, instanţele naţionale pot hotărî, în anumite limite trasate în jurisprudenţa Curţii, dacă au nevoie de o hotărâre preliminară a Curţii pentru a fi în măsură să procedeze la judecarea cauzelor lor. Se impune a fi subliniat faptul că, deşi instanţa naţional poate să considere actul de drept comunitar ca fiind pe deplin valabil şi, în consecinţă să nu procedeze la o trimitere, ea nu are niciodată puterea de a declara un astfel de act ca fiind nevalabil.

În cauza Foto Frost v. Hauptzollamt Luebeck Ost, Curtea a arătat că instanţele naţionale ale căror decizii pot fi contestate potrivit dreptului naţional pot aprecia validitatea unui act comunitar, iar în ipoteza în care consideră că argumentele invocate de către părţi în sprijinul nevalabilităţii acelui act sunt nefondate, le pot respinge, apreciind actul ca fiind valabil. Pe de altă parte, fie că este vorba de o instanţă ale cărei decizii pot fi contestate, fie că este vorba de un organ de jurisdicţie care pronunţă decizii în ultimă instanţă, ele nu au competenţa de a declara actele comunitare invalide.

În ultima perioadă s-a conturat o veritabilă prezumţie în favoarea trimiterilor la Curte, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile în acest sens. Cu alte cuvinte, ori de câte ori o instanţă naţională, după ce a stabilit împrejurările de fapt ale speţei, apreciază că o problemă de drept comunitar are o importanţă decisivă în pronunţarea unei hotărâri finale, va face, ca regulă generală, o trimitere preliminară, cu excepţia cazului în care apreciază că poate să soluţioneze problema ea însăşi. O asemenea încredere în posibilităţile proprii nu poate fi fundamentată decât pe o analiză completă a diferenţelor dintre legislaţia naţională şi cea comunitară, a capcanelor inerente unui domeniu nefamiliar, a necesităţii unei interpretări uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre, cu luarea în considerare, prin comparaţie, a expertizei şi avantajelor logistice de care beneficiază Curtea.

În considerarea elementelor mai sus indicate, Curtea a arătat că instanţele inferioare, care în principiu se bucură de libertatea de a face trimiteri la Curte, sunt totuşi obligate să procedeze în sensul trimiterii, în cazul în care există o îndoială serioasă asupra validităţii actelor comunitare de drept derivat, obligaţie subsumată condiţiei ca o decizie a Curţii să fie necesară pentru soluţionarea cauzei.

Totuşi, în cauza Giuseppe Sacchi, Curtea a statuat că motivele pentru care instanţa naţională decide să facă o trimitere nu sunt supuse controlului Curţii, dată fiind separarea de funcţii între Curte şi instanţele naţionale. În acest sens s-a pronunţat Curtea şi în decizia data în cauza Flaminio Costa v. ENEL. Întrucât în această cauză s-a făcut plângere împotriva faptului că instanţa italiană a solicitat o interpretare a tratatului care nu ar fi fost necesară soluţionării litigiului aflat pe rolul său, Curtea a arătat că art. 234 CE, bazat pe „o separare netă a competenţelor între instanţele naţionale şi Curte, nu o împuterniceste pe aceasta din urmă nici să examineze faptele cauzei şi nici să critice motivele şi obiectivele cererii de interpretare.”