În general, Curtea de Justiţie a statuat că, art. 234 CE nu subordonează admisibilitatea cererii, caracterului contradictoriu al procedurii în cursul căreia se face trimiterea pentru hotărârea preliminară. Totuşi, acolo unde este cazul, se poate dovedi că este în interesul bunei administrări a justiţiei ca întrebarea preliminară să nu poată fi formulată decât în cadrul unei dezbateri contradictorii. În cauza Simmenthal (hotărârea din 28 iunie 1978, C-70/77, Simmenthal SpA v Amministrazione delle Finanze dello Stato), Curtea a formulat un principiu asemănător. În speţă, Guvernul italian a contestat posibilitatea sesizării Curţii cu o trimitere prejudiciară în cadrul unei proceduri de intervenţie, în care judecătorul a statuat numai pe baza informaţiilor prezentate de reclamantă, condamnând cealaltă parte, fără a-i asculta argumentele.
Procedura ar fi căpătat caracter contradictoriu numai dacă această parte ar fi făcut opoziţie contra deciziei de intervenţie. Rezultă că, în cadrul acestei proceduri, numai una dintre părţi este în măsură să-şi prezinte observaţiile în ceea ce priveşte trimiterea prejudiciară şi, dacă este cazul, să colaboreze cu judecătorul naţional la formularea întrebărilor transmise Curţii. Curtea a respins însă această obiecţiune.
Ea a arătat că „procedura trimiterii prejudiciare este deschisă oricărei instanţe naţionale. Este suficient să se constate că pretorul exercită în cadrul procedurii de intervenţie o funcţie jurisdicţională în sensul art. 177 din Tratat şi că o interpretare a dreptului comunitar a fost considerată de el ca necesară pentru a pronunţa hotărârea, fără să fie nevoie pentru Curte să ia în considerare stadiul procedurii în care chestiunea a fost formulată. ”
Curtea a arătat mai departe că, deşi art. 234 nu impune ca şi condiţie de admisibilitate a cererii pentru hotărârea preliminară ascultarea ambelor părţi, s-ar putea dovedi necesar, în vederea unei bune administrări a justiţiei, ca numai după ce ambele părţi au fost audiate, să se procedeze la sesizarea Curţii. Cu toate acestea, Curtea a conchis că numai judecătorului naţional îi revine sarcina de a aprecia asupra acestei necesităţi.
Curtea s-a pronunţat de mai multe ori asupra admisibilităţii unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare formulate în cadrul unei proceduri de instrucţie penală.
În cauza Pretore di Salo c. X, Curtea a fost sesizată, în temeiul art. 234, cu două întrebări privind interpretarea unei directive (este vorba de Directiva Consiliului 78/659/CEE din 18 iulie 1978 privind calitatea apelor dulci care necesită protecţie sau îmbunatatiri în vederea întretinerii vieţii piscicole).Întrebările au fost formulate în cadrul unei proceduri penale împotriva unor persoane necunoscute, referitoare la anumite infracţiuni comise prin încălcarea mai multor dispoziţii legale referitoare la protecţia apelor.
Guvernul italian, fără a susţine expres necompetenţa Curţii, a atras atenţia asupra funcţiilor exercitate în speţă de magistrat („pretore”), care sunt, deopotrivă, cele ale procurorului şi cele ale judecătorului de instrucţie. Magistratul efectuează, potrivit regulilor naţionale de procedură, anchetele preliminare în calitate de procuror şi, atunci când rezultă că nu există motive pentru continuarea procedurilor, pronunţă o ordonanţă de netrimitere în judecată, în calitate de judecător de instrucţie. Guvernul italian a mai arătat că o asemenea ordonanţă nu poate fi calificată ca un act jurisdicţional, nefiind susceptibilă să dobândească autoritate de lucru judecat sau să creeze o situaţie procedurală irevocabilă. Mai mult, ea nu este nici motivată, or Constituţia italiană impune obligaţia de motivare a actelor jurisdicţionale.
Curtea a observa că pretorii sunt magistraţi care într-o procedură, precum cea în care a fost sesizată Curtea, cumulează funcţiile procurorului şi ale judecătorului de instrucţie. Curtea are competenţa de a răspunde la o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, dacă acea cerere emană de la o instanţă care a acţionat în cadrul misiunii sale de a judeca, în mod independent şi potrivit legii, cauzele pe care legea i le atribuie în competenţă, chiar dacă anumite funcţii ale acestei instanţe, în procedura în care s-a făcut trimiterea prejudiciară, nu are, în sens strict un caracter jurisdicţional, după cum a subliniat Curtea în hotărârea sa. Pe de altă parte, Guvernul italian a mai susţinut că, ţinând seama de stadiul în care se afla procedura, faptele nefiind suficient stabilite, iar responsabilii rămânând încă neidentificaţi, cererea pentru pronunţarea unei hotărâri este prematură.
La rândul său, Comisia a susţinut inadmisibilitatea cererii de pronunţare a hotărârii preliminare, cu motivarea că într-o procedură penală iniţiată împotriva unor autori necunoscuţi este posibil ca o decizie cu privire la fondul cauzei să nu fie niciodată pronunţată. Un alt argument invocat de Comisie pentru necompetenţa Curţii a fost acela că în situaţia în care, după decizia Curţii, persoanele responsabile ar fi identificate, acestea ar fi împiedicate să susţină în faţa Curţii interpretarea dreptului comunitar cea mai conformă cu interesele lor, ceea ce ar constitui o încălcare a dreptului la apărare.
Faţă de aceste argumente, Curtea a reiterat faptul, că deşi poate fi avantajos, potrivit circumstanţelor, ca faptele în cauză să fie stabilite şi problemele ce ţin exclusiv de dreptul naţional să fie soluţionate în momentul în care cererea este trimisă Curţii, pentru ca aceasta din urmă să fie în măsură să dea o interpretare utilă judecătorului naţional, aceste considerente nu sunt de natură să limiteze în nici un mod puterea de apreciere a judecătorului naţional, care este singurul care cunoaşte faptele cauzei în mod direct şi care va pronunţa decizia judiciară. Pe cale de consecinţă, judecătorul naţional este cel mai bine poziţionat pentru a aprecia stadiul procedurii în care are nevoie de o hotărâre preliminară. Considerentele de economie şi utilitate procedurală care stau la baza deciziei de trimitere sunt în exclusivitate la aprecierea judecătorului naţional, Curtea neavând nici o putere să intervină sub acest aspect.
De asemenea, Curtea a mai subliniat faptul că, potrivit unei jurisprudenţe constante, caracterul obligatoriu al hotărârilor preliminare pentru instanţele naţionale nu împiedică judecătorul naţional, căruia i se adresează o astfel de hotărâre, să sesizeze din nou Curtea, în măsura în care apreciază că sesizarea este necesară pentru soluţionarea litigiului. În acest context, dacă în cauza în discuţie făptuitorii ar fi identificaţi ulterior pronunţării de către Curte a unei hotărâri preliminare, judecătorul naţional poate face o nouă trimitere Curţii, în măsura în care apreciază că prin aceasta este respectat dreptul la apărare. Aşa cum a decis Curtea în cauza Wunsche, o nouă sesizare poate fi justificată atunci când judecătorul naţional întâmpină dificultăţi în înţelegerea sau aplicarea hotărârii, atunci când trimite o nouă problemă de drept Curţii sau atunci când supune elemente noi de apreciere care pot determina Curtea să răspundă în mod diferit unei întrebări tranşate anterior (ordonanţa din 5 martie 1986, C-69/85, Wunsche v. Federal Republic of Germany). Ca atare, Curtea s-a declarat competentă să răspundă întrebărilor adresate într-o astfel de procedură.
Şi în cauza Rolex şi Ors (hotărârea Curţii din 7 ianuarie 2004), cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare a fost formulată în cadrul mai multor investigaţii judiciare iniţiate de mai multe societăţi comerciale, titulari ai drepturilor de marcă, drepturi care au fost încălcate prin tranzitarea unor produse contrafăcute pe teritoriul Austriei, de către persoane neidentificate. În ceea ce priveşte competenţa Curţii de a răspunde întrebărilor trimise în cadrul unei astfel de proceduri, s-a arătat de către reclamantul din litigiul principal faptul că, în dreptul austriac, obiectul anchetei preliminare este acela de a efectua un prim examen al acuzaţiilor privind comiterea unei infracţiuni şi de a clarifica faptele în limita necesară pentru a descoperi elementele care pot conduce fie la încetarea procedurilor penale, fie la începerea urmăririi penale. În consecinţă, decizia referitoare la începerea unei anchete preliminare nu are caracter jurisdicţional şi, deci, cererea adresată Curţii ar fi inadmisibilă.
Faţă de aceste argumente, Curtea a invocat hotărârea pronunţată în cauza Pretore di Salo c. , unde Curtea s-a pronunţat în sensul admisibilităţii cererii pentru o hotărâre preliminară formulată în cursul unei proceduri de instrucţie penală, precum şi hotărârea din cauza Pardini, unde, după cum am arătat, Curtea a acceptat să răspundă la întrebările adresate în cadrul unei proceduri privind măsurile provizorii, susceptibile de a fi confirmate, modificate sau revocate. Mai mult, Curtea a arătat că, în procedura aflată pe rolul instanţei naţionale, aceasta din urmă va adopta, în orice caz, o decizie de natură jurisdicţională, fie că priveşte aplicare eventuală de sancţiuni penale, confiscarea sau distrugerea mărfurilor suspecte de a fi contrafăcute ori netrimiterea în judecată sau clasarea. De asemenea, întrucât alegerea momentului oportun pentru sesizarea Curţii în cursul procedurii, este lăsată la latitudinea judecătorului naţional, Curtea a declarat cererea admisibilă şi în această situaţie.
În cauza Saetti (ordonanţa Curţii din 15 ianuarie 2004, C-235/02, Proceduri penale c. Marco Antonio Saetti şi Andrea Frediani), cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare a fost formulată în cadrul unor proceduri penale începute împotriva a două persoane, Marco Antonio Saetti şi Andrea Frediani, printre altele, pentru nerespectarea legislaţiei italiene privind deşeurile şi prin care Curtea era solicitată să interpreteze o serie de dispoziţii cuprinse în reglementările comunitare privind deşeurile. Cei doi au susţinut, în primul rând, că procedura în cadrul căreia Judecătorul pentru anchete preliminare a acţionat nu este o procedură cu caracter jurisdicţional care să permită sesizarea Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, în baza art. 234 din Tratatul CE. Potrivit acestora, procedura penală nu dobândeşte acest caracter decât din momentul sesizării instanţei, cu excepţia unor cazuri particulare care nu sunt relevante în speţă. Argumentul a fost însă respins de Curte care a arătat că, aşa cum a decis în mod constant, judecătorul de instrucţie sau magistratul care efectuează instrucţia penală constituie o instanţă în sensul art. 234 din Tratatul CE, chemată să statueze, independent şi conform legii, în cauzele date de lege în competenţa sa, în cadrul unei proceduri destinată să conducă la o decizie cu caracter jurisdicţional.
În al doilea rând, inculpaţii au susţinut că interpretarea solicitată Curţii este inutilă. Aceasta deoarece, indiferent care ar fi interpretarea ce i-ar fi dată, directiva în discuţie (75/442) este inopozabilă, ca atare, particularilor şi nu poate servi, prin sine, în mod direct, ca fundament pentru urmărirea penală. Mai mult decât atât, aceştia nu mai putea fi condamnaţi potrivit dreptului naţional pentru faptele care au condus la declanşarea procedurii, care urmare a modificărilor legislative intervenite între timp.
Curtea a respins şi acest argument. După cum a arătat Curtea, o directivă nu poate, într-adevăr, prin sine, să creeze obligaţii în sarcina unui particular şi nu poate fi deci invocată ca atare împotriva sa. Similar, o directivă nu poate avea ca efect, prin sine şi independent de o lege naţională adoptată de un stat membru pentru implementarea acesteia, stabilirea sau agravarea răspunderii penale a persoanelor care acţionează contrar dispoziţiilor sale. În speţă, la momentul constatării faptelor, acestea putea constitui infracţiuni.
Or, Curtea nu are competenţa de a interpreta sau aplica legea naţională în scopul de a stabili consecinţele intervenţiei ulterioare a legislaţiei naţionale care dezincriminează aceste fapte. Pe de altă parte, interpretarea este utilă, în măsura în care ar putea conduce la sesizarea Curţii Constituţionale în scopul de a aprecia legalitatea legislaţiei naţionale, cererea fiind aşadar admisibilă.
Deşi Curtea a statuat că, în circumstanţe excepţionale, poate examina condiţiile în care este sesizată de instanţa naţională, în scopul de a-şi verifica propria competenţă, aceasta a subliniat că poate refuza să statueze asupra unei întrebări trimise pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare de către o instanţă naţională, numai atunci când este evident că interpretarea solicitată nu are nici o legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a da un răspuns util întrebărilor care îi sunt puse (hotărârea Curţii din 13 martie 2001, C-379/98, PreussenElektra AG v Schhleswag AG, in the presence of Windpark Reußenköge III GmbH and Land Schleswig-Holstein.)
Curtea a fost chemată să decidă şi cu privire la admisibilitatea cererii pentru o hotărâre preliminară în cadrul unei proceduri graţioase (necontencioasă). În cauza Job Centre-hotărârea Curţii din 19 octombrie 1985, C-111/94, Job Centre Coop. ARL, întrebările au fost formulate în cadrul unei cereri de confirmare a actului constitutiv al unei societăţi. Comisia şi Guvernul au susţinut inadmisibilitatea cererii, dat fiind faptul că a fost formulată în cadrul unei proceduri necontencioase care nu este destinată să conducă la o decizie pentru rezolvarea unui litigiu în urma unei proceduri contradictorii, ci la o decizie cu caracter administrativ. Potrivit dreptului italian, cererea de confirmare a actului constitutiv al unei societăţi este examinată în cadrul unei proceduri necontencioase.
Deşi textul art. 234 CE nu condiţionează sesizarea Curţii de caracterul contradictoriu al procedurii în cursul căreia judecătorul naţional formulează o întrebare preliminară-cauza C-18/93, Corsica Ferries Italia v. Corpo dei Piloti del Porto di Genova, rezultă, nu mai puţin, din art. 234 CE, că o instanţă naţională poate trimite o întrebare Curţii numai dacă pe rolul său se află un litigiu şi dacă este chemată să se pronunţe în cadrul unei proceduri care să conducă la darea unei decizii cu caracter jurisdicţional, ceea ce nu este cazul în speţă.
Curtea a arătat că „instanţa naţională, atunci când statuează potrivit dispoziţiilor naţionale aplicabile şi în cadrul unei proceduri necontencioase asupra unei cereri de confirmare a statului unei societăţi comerciale în scopul înscrierii acesteia în registru, exercită o funcţie nejurisdicţională, care, în alte state membre, este atribuită unor autorităţi administrative.
Ea exercită autoritatea administrativă, fără a fi, în acelaşi timp, chemată să soluţioneze un litigiu. Numai dacă persoana abilitată de lege să ceară confirmarea introduce un recurs împotriva unui refuz de confirmare şi, în consecinţă, de înregistrare, instanţa sesizată poate fi considerată, ca exercitând, în sensul articolului 177 din Tratatul CE, o funcţie de natură jurisdicţională, având ca obiect anularea unui act care vatămă un drept al solicitantului”- în acelaşi sens s-a pronunţat Curtea şi prin Hotărârea din 12 noiembrie 1974, în cauza 32/74, Friedrich Haaga GmbH. Curtea nu are, aşadar, competenţa de a răspunde la întrebările formulate într-o asemenea procedură necontencioasă.
Cât priveşte posibilitatea sesizării Curţii cu o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în cadrul procedurii arbitrale, cu toate că o asemenea posibilitate ar trebui admisă în virtutea concepţiei funcţionale adoptate de Curte în interpretarea noţiunii de organ de jurisdicţie, Curtea a respins această ipoteză. În cauza Nordsee- hotărârea din 23 martie 1982, C-102/81, Entreprise Nordsee, Curtea respins întrebarea formulată de un tribunal arbitral, arătând că legătura dintre procedura arbitrală şi organizarea căilor de recurs legale în statul membru avut în vedere nu este suficient de strânsă pentru ca arbitrajul să fie calificat drept jurisdicţie în sensul art. 234. pe de altă parte, Curtea a mai arătat că „dacă un arbitraj convenţional ridică chestiuni de drept comunitar, jurisdicţiile obişnuite puteau fi conduse să examineze aceste chestiuni, fie în cadrul concursului pe care ele îl oferă tribunalelor arbitrale, mai ales pentru a asista în anumite acte de procedură sau pentru interpretarea dreptului aplicabil, fie în cadrul controlului sentinţelor arbitrale”.
Ca atare, în cursul unei proceduri arbitrale nu se va putea formula o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare de către Curte, chiar dacă s-ar ivi o chestiune legată de interpretarea dreptului comunitar, de care depinde soluţionarea disputei de către arbitru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu