Procedura prejudiciară se prezintă ca un incident în cadrul procedurii derulate în faţa instanţei naţionale, care debutează prin suspendarea procedurii naţionale şi trimiterea chestiunii prejudiciare către Curte. Procedura naţională se va relua după ce Curtea va formula răspunsul său cu privire la chestiunea invocată, sub forma hotărârii preliminare. Litigiul va fi soluţionat în lumina interpretării date de Curte.
Ca atare, după cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii, o instanţă naţională poate trimite o întrebare Curţii numai dacă există un litigiu pe rolul său, care pune în cauză o dispoziţie de drept comunitar ce se impune a fi lămurită sub aspectul conţinutului sau un act comunitar a cărui validitate se contestă, iar instanţa este chemată să se pronunţe în cadrul unei proceduri destinate să conducă la o decizie cu caracter jurisdicţional. (Decizia Curţii din 18 iunie 1980, C-138/80, Jules Borker; Decizia Curţii din 5 martie 1986, C-318/85, Proceduri penale c. Regina Greis Unterweger ; Hotărârea Curţii din 19 octombrie 1985, C-111/94, Job Centre Coop. ARL)
Având în vedere interpretarea extensivă pe care Curtea a adoptat-o în ceea ce priveşte conceptul de organ de jurisdicţie (în acest sens, Capitolul 3, Organele cu atributii jurisdictionale îndrepttite să adreseze întrebari preliminare), incluzând în această categorie, nu numai instanţele judecătoreşti propriu-zise, ci şi alte organisme, nefiind ţinută de calificarea acestora din dreptul naţional. Ca atare, în raport de calificarea dată de Curte organului trimiţător ca fiind de jurisdicţie (în genere, este vorba de întrunirea mai multor criterii: originea legală, permanenţa, existenţa regulilor de procedură contradictorie similare celor care guvernează funcţionarea instanţelor de drept comun, caracterul obligatoriu pentru subiectele de drept, aplicarea regulilor de drept (Hotărârea Curţii din 30 iunie 1966, C-65/61, Vaassen-Gobbels), putem analiza şi tipurile de proceduri corespunzătoare în care se pot solicita hotărâri preliminare.
Dată fiind sfera foarte largă a organelor care pot solicita hotărâri preliminare, rezultă o varietate tot atât de mare a tipurilor de proceduri care se pot derula în faţa acestora şi care pot ocaziona sesizarea Curţii cu o întrebare preliminară. Nu interesează felul competenţei respectivului organ. Ca atare, este irelevantă natura litigiului în cadrul căruia se face trimiterea: civil, penal, fiscal, comercial, de muncă, securitate socială, etc. Ceea ce este însă hotărâtor, pentru stabilirea admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii, este caracterul jurisdicţional al actului care finalizează procedura, fie ea şi administrativă. În absenţa unui atare caracter, este fără relevanţă calificarea organului în faţa căruia se desfăşoară procedura ca fiind de jurisdicţie. Dacă în cauza concretă acest organ îndeplineşte alte funcţii decât funcţia jurisdicţională, trimiterea va fi inadmisibilă.
Instanţa sau alt organ de jurisdicţie care face trimiterea trebuie, aşadar, să fie sesizată cu un litigiu, în care este chemată să pronunţe un act jurisdicţional. Trebuie însă subliniat faptul că litigiul trebuie să fie real, indiferent de tipul procedurii în cadrul căreia se face trimiterea. Litigiul real este acela care comportă o contestaţie între părţi a înţelesului dreptului comunitar şi nu asupra unei cauze în care părţile, în cadrul procesului ce se derulează în faţa instanţei naţionale sunt de acord asupra răspunsului dat şi în care există alte interese în joc decât cele ale părţilor ( I.N.Militaru, Conceptul comunitar de “jurisdicţie naţională” în lumina art. 234 CE, în Revista Română de drept Comunitar, nr. 1/2005).
Trimiterile prejudiciare pot fi formulate în cursul tot cursul procedurii, de exemplu, în etapa cercetării judecătoreşti (Decizia din 24 aprilie 1980, C-65/79, Procureur de la République v René Chatain) sau în cursul unei proceduri în care se pronunţă o hotărâre provizorie(Decizia din 12 decembrie 1969, C-29/69, Erich Stauder v City of Ulm - Sozialamt ). În legătură cu acest din urmă aspect Curtea s-a pronunţat în cauza Hoffman – La Roche (Hotărârea din 24 mai 1977, c-107/76, Hoffmann-La Roche AG v. Centrafarm Vertriebsgesellschaft Pharmazeutischer Erzeugnisse mbH). Ea a arătat că „este frecvent ca aspectul succint şi urgent al unei proceduri să nu împiedice Curtea să se considere valabil sesizată de fiecare dată când o instanţă naţională consideră necesar să o facă.”
În cauza Pardini(Hotărârea Curţii din 21 aprilie 1988, C-338/85, Fratelli Pardini SpA v. Ministero del Commercio con l’Estero şi Banca Toscana (Lucca branch), Curtea a fost sesizată pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în cadrul unei proceduri urgente. Comisia a exprimat îndoieli cu privire la competenţa Curţii de a răspunde cererii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, cu motivarea că decizia Curţii nu îi poate fi utilă magistratului, care a sesizat Curtea în cadrul unei proceduri urgente şi, în acelaşi timp, a dispus măsura provizorie solicitată, unicul obiect al procedurii. Prin urmare, procedura este încheiată la momentul sesizării, iar răspunsul Curţii nu poate fi util decât în procedura asupra fondului cauzei, care nu a fost încă iniţiată şi care, în plus, trebuie iniţiată în faţa unei alte instanţe decât cea care a formulat cererea pentru hotărârea preliminară.
În stabilirea propriei competenţe, în acest caz, Curtea a reiterat faptul că art. 234 CE stabileşte cadrul pentru o cooperare strânsă între instanţele naţionale şi Curte, bazată pe o repartizare a funcţiilor între acestea. În acest cadru, îi revine judecătorului naţional, singurul care cunoaşte în mod direct faptele cauzei şi care trebuie să-şi asume responsabilitatea de a pronunţa decizia judiciară, rolul de a aprecia pertinenţa problemelor de drept ridicate în litigiu şi necesitatea unei hotărâri preliminare, pentru a fi în măsură să pronunţe hotărârea judecătorească. În mod similar, îi revine judecătorului naţional rolul de a decide în ce stadiu al procedurii este necesară trimiterea unei întrebări Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.
Rezultă din cele arătate mai sus, după cum a subliniat Curtea, că deşi instanţele naţionale au competenţa cea mai extinsă de a sesiza Curtea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare atunci când apreciază că o cauză aflată pe rolul lor ridică chestiuni de drept comunitar, această competenţă le este conferită numai în scopul de a le permite să soluţioneze litigiul aflat în faţa lor, ţinând seama de elementele de drept comunitar clarificate de către Curte. După cum a reţinut Curtea în hotărârea pronunţată în cauza Pretore di Salo c. X ( Hotărârea Curţii din 11 iunie 1987, C-14/86, Pretore di Salo v. Autori neconoscuţi),competenţa sa de a răspunde unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare este subordonată condiţiei ca aceasta să provină de la o instanţă care acţionează în cadrul general al misiunii sale de a judeca, independent şi conform legii, cauzele prevăzute de lege în competenţa sa.
În acest context, în cauza Pardini, Curtea a statuat că nu poate reţine interpretarea potrivit căreia noţiunea de instanţă, în sensul art. 234 CE, priveşte toate instanţele între care sunt repartizate diversele funcţii ce conduc la decizia finală asupra fondului, indiferent care instanţe sunt sesizate în diferitele stadii ale aceluiaşi litigiu. Din redactarea şi economia textului art. 234 CE, rezultă că numai instanţa naţională care apreciază că hotărârea „preliminară solicitată este necesară pentru pronunţarea hotărârii sale” se bucură de dreptul de a sesiza Curtea. Acest drept este, aşadar, rezervat instanţelor care apreciază că o cauză aflată pe rolul lor ridică chestiuni de drept comunitar ce necesită o decizie din partea lor.
Având în vedere considerentele mai sus prezentate, rezultă, după cum am arătat şi în rândurile precedente, că o instanţă naţională nu este abilitată să sesizeze Curtea cu o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, decât dacă pe rolul său se află un litigiu, în cadrul căruia este chemată să pronunţe o decizie susceptibilă de a lua în considerare hotărârea preliminară. În schimb, Curtea nu are competenţa de a examina cererea, dacă la momentul formulării acesteia, procedura în faţa instanţei naţionale era încheiată.
În cauza Pardini, deşi decizia de a trimite o cerere Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare era conţinută într-o ordonanţă prin care a fost luată şi o măsură provizorie, ordonanţa de trimitere nu cuprindea nici o motivare care să indice că hotărârea preliminară urma să-i permită judecătorului care a făcut trimiterea să pronunţe el însuşi o decizie judiciară. În plus, Curtea a subliniat faptul că, adoptând ordonanţa de sesizare a Curţii, magistratul a subscris la o cerere a reclamantului din litigiul principal întemeiată pe considerentul că trimiterea unei întrebări preliminare în stadiul procedurii urgente ar putea accelera procedura ulterioară în faţa instanţei care va judeca fondul cauzei, şi care este diferită de cea în faţa căreia se derulează procedura urgentă. În scopul clarificării acestui aspect, Curtea a cerut reclamantului din litigiul principal şi guvernului statului membru (Guvernul italian), precizări cu privire la derularea procedurii urgente, în general şi în cazul în speţă. Din explicaţiile furnizate, s-a desprins concluzia că respectiva cauză era caracterizată printr-o circumstanţă specială, constând în faptul că magistratul, dispunând luarea măsurii provizorii ante causam şi inaudita altera parte, a omis să fixeze termenul pentru prezentarea părţilor, aşa cum se prevede în regulile de procedură aplicabile. Într-un astfel de caz, potrivit jurisprudenţei naţionale, magistratul rămâne sesizat cu litigiul şi poate cita părţile oricând, în scopul de a confirma, modifica sau retracta măsura luată, atâta vreme cât procedura asupra fondului nu a fost iniţiată.
În considerarea celor mai sus arătate, Curtea a decis că procedura urgentă care a dat loc trimiterii trebuie considerată ca fiind pe rolul magistratului, care poate lua în considerare, care poate lua în considerare hotărârea preliminară, în scopul pronunţării propriei decizii de confirmare, de modificare sau retractare. În consecinţă, el este îndreptăţit să adreseze întrebări Curţii printr-o trimitere prejudiciară.
Şi în cauza Lehtonen şi Castors Braine ( Hotărârea Curţii din 13 aprile 2000, C-176/96, Jyri Lehtonen, Castors Canada Dry Namur-Braine ASBL v. Fédération royale belge des sociétés de basket-ball ASBL (FRBSB), Curtea a fost sesizată în cadrul unei proceduri urgente pentru luarea unei măsuri provizorii. Instanţa naţională a trimis Curţii întrebarea pentru hotărârea preliminară, fără a pronunţa decizia asupra chestiunilor rămase în cauză. Instanţa naţională urma să se pronunţe asupra legalităţii din punct de vedere al dreptului comunitar asupra unor sancţiuni impuse Clubului Castors Braine şi asupra consecinţelor eventuale ale acestor sancţiuni. Cu această ocazie, instanţa naţională urma să pronunţe o decizie în care hotărârea preliminară a Curţii va trebui, în mod obligatoriu luată în considerare. În consecinţă, s-a considerat că instanţa naţională este abilitată, în cadrul procedurii urgente pentru luarea unei măsuri provizorii, să trimită o întrebare Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, Curtea fiind competentă să răspundă la această întrebare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu