În doctrina s-a arătat că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut. Aceasta pentru că, el nu are caracterul unei libertăţi absolute, fiind supus unor limitări. Aceste limitări sunt impuse de puterea de stat, ele având scopul protejării altor interese, ca de exemplu, principiul securităţii raporturilor juridice sau, drepturile şi libertăţile persoanelor.
Astfel, existenţa unor limiări ale dreptului de acces la justiţie este implicită exercitării normale a acestuia, motiv pentru care sunt recunoscute în mod unanim atât la nivelul practicii judiciare interne, cât şi la cel al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşadar, amintim în aces sens cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei (cererea nr. 28090/95), în care Curtea afirmă că stabilirea bazei legale a unei acţiuni, de către instanţa şi termenele-limită pentru introducerea unei acţiuni, se numară printre limitarile permise, ale dreptului de acces la o instanţă.
Paragraful 44 (traducere neoficiala):
„Pe de alta parte, reisese şi din jurisprudenţa Curţii că ”accesul la un tribunal”, inclusiv dreptul de acces efectiv la o instanţă, nu este un drept absolut, fiind supus unor limitări implicite, în special cu privire la condiţiile de admisibilitate ale unei căi de atac, mai ales că prin insăşi natura lor, căile de atac necesită o astfel de reglementare din partea Statului, care se bucura în această privinţă de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări, nu trebuie să intervină într-o asemenea măsură, încât să suprime, pentru justiţiabil, în esenţa sa dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată. O astfel de limitare, nu trebuie să devină incompatibilă cu prevederile art.6 al.1, ea urmărind un scop legitim şi implicând existenţa unui raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.”
Paragraful 45 (traducere neoficială):
„Prevederile legale referitoare la termenele de prescripţie înlăuntru cărora se poate exercita o cale de atac au, cu siguranţă, ca scop, asigurarea unei bune şi corecte efectuări a actului de justiţie, cu respecatrea principiului securităţii raporturilor juridice. Părţile interesate nu trebuie să piardă din vedere faptul că, aceste prevederi legale nu pot fi eludate.”
Acelaşi punct de vedere este expus şi în cauza Vişan c. României (cererea nr. 15.741/03-paragraful 21).
Curtea a arătat în cauza Ashingdane c. Regatului Unit (cererea nr. 8225/78), că restricţionarea accesului la justiţie nu încalcă în mod necesar dispoziţiile art.6 paragraful 1 din Convenţie, dacă prin acestea se urmăreşte un scop legitim cum este cel al protejării securităţii raporturilor juridice.
Totodată, Curtea a reiterat în hotărârea anterior indicată, principiile enunţate în cauză Golder c. Regatului Unit (cererea 4451/70), şi anume că, dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, ci poate face obiectul unor limitări. Acestea sunt implicit permise, întrucât dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, reglementare care poate să varieze în timp. În stabilirea acestor reglementări, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Însă, deşi decizia finală cu privire la conformitatea unei asemenea reglementări cu principiile Convenţiei aparţine Curţii, aceasta nu are atribuţia de a se substitui analizei unei autorităţi naţionale cu privire la stabilirea acestor limitări şi a eficienţei lor în ordinea juridică naţională.
Aşadar, dreptul de a decide asupra întinderii limitărilor aduse dreptului de acces la justiţie, prin stabilirea unor termene de decădere sau de prescripţie, aparţine în exclusivitate statului, care va ţine cont, în cadrul procesului legislativ, de legitimitatea scopului avut în vedere şi de interesele şi drepturile persoanelor.
Paragraful 32(B) din cauza Golder c. Regatului Unit „De vreme ce împiedicarea accesului la instanţele judecătoreşti, menţionat în paragraful 26 de mai sus, aduce atingere unui drept garantat de art. 6 paragraful 1, ramâne de stabilit dacă aceasta restricţie nu a fost totuşi justificată de vreo limitare legitimă adusă exerciciului dreptului. Accesând opiniile Comisiei şi teza subsidiară a guvernului, Curtea considera că dreptul de acces la instantele judecatoreşti nu este absolut. Fiind vorba despre un drept garantat de Convenţie, poate fi supus unor limitări admise implicit, cu excepţia restrângerilor care aduc atingere chiar substanţei dreptului.”
Curtea a reluat opina exprimată în cauza Khalfaoui c. Franţei (cererea nr. 34791/97), în sensul că, compatibilitatea limitărilor prevăzute de legislaţia internă cu dreptul de acces la o instanţă, drept recunoscut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie „depinde de particularităţile procedurii în cauza, şi în consecinţa, trebuie tinut cont de ansamblul procesului condus în contextual ordinii juridice”.
Principiile invocate în cauza Ashingdane c. Regatului Unit şi dezvoltate în jurisprudenţa ulterioară se aplica şi în ceea ce priveşte sistemul de drept românesc.
Astfel, prin Decizia 894/2006, Curtea Constituţională a statuat “prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi cele convenţionale invocate, orice restricţie fiind admisă timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere”, preluând ideea enunţată în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg.
În plus, chiar Curtea Constituţională a precizat prin Decizia nr.126/2000 că, nu trebuie facută o confuzie între stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi prevăzute de lege, care nu contravin principiului accesului liber la justiţie, condiţii de natura să implice abuzul de drept şi, în acelaşi timp, să asigure celeritatea procedurii, şi, pe de alta parte, ingrădirea accesului la justiţie. Curtea Constituţionala a constatat ca in realitate conditiile prevazute în textele de lege în legatură cu care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate sunt justificate şi nu constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie.
Totodată, urmărind aceeaşi linie de gândire, Curtea Constituţională, printr-o decizie (decizia 189/2006) a aratat că principiul accesului liber la justitie, consactrat prin textul art.21 din Constitutia Romaniei implica, intre altele, adoptarea de catre legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii işi pot exercita drepturile lor procesuale.
De asemenea, amintim decizia nr. 388/2006 prin care Curtea Constituţională a statuat ca termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 pentru formularea notificării nu este de natrură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, prevederile art. 22 din lege fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Într-o decizie recentă (decizia nr. 114/2008), fiind sesizată cu privirea la necostitutionalitatea aceluiaşi text de lege, Curtea Constituţională a reţinut urmatoarele aspecte: “exercitarea unui drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respecatrea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a caror exprimare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Art.45 al.5 din Legea 10/2001 recunoaste dreptul titularului la exercitarea actiunii in constatarea nulitatii absolute a actelor juridice de instrainare a imobilelor preluate in mod abuziv si asigura posibilitatea de valorificare a acestuia in cadrul unui temen, impus de ratiuni sociale majore, respective de evitarea unor stari de incertitudine prelungite in ceea ce priveste raporturile juridice civile, precum si de asigurarea stabilitatii si securitatii acestora, cu atat mai importante cu cat au ca obiet dreptul de proprietate. Imprejurarea ca persoana interesata, desi cunostea sau trebuia sa cunoasca termenul de introducere a actiunii in constatarea nulitatii, precum si consecintele juridice ale nerespectarii acestuia, nu s-a conformat exigentei legale, lipseste de indreptatire critica reglementarii in cauza, potrivit principiului “nemo auditor propriam turpitudinem allegans.”Analizand compatibilitatea art.45 al.5 din Legea nr.10/2001 cu dispozitiile art.1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si ale art. 6 paragraful 1 din aceeasi conventie, raportate la art.20 din Constitutie, Curtea a retinut, in esenta, ca textul de lege criticat se armonizeaza cu aceste prevederi, avand ca scop asigurarea stabilitatii si securitatii raporturilor civile, cu atat mai importante cu cat au ca obiect dreptul de proprietate.”
Prin urmare, din interpretarea deciziilor amintite mai sus, este lesne de tras concluzia ca, formularea din art.21 din Constituţia României“ nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept” nu poate fi interpretată în sens strict, acest drept nefiind unul absolut. „Reglementarea accesului la justiţie contravine acestuia doar atunci când tinde să îl anuleze, impunând condiţii nerezonabile, nu şi când tinde doar să îl regleze.”
Nu în ultimul rând, precizăm faptul că, în ordinea juridică comunitară în care, de altfel, a fost adoptată şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a exprinat în cadrul unei întrebări preliminare, adusă în faţa CJE, opinia potrivit căreia statele memebre au dreptul de a impune termene de prescripţie sau de decădere fără a înfrange principiul efectivităţii accesului la justiţie.
„În privinţa acestui din urma principiu, stabilirea unor termene rezonabile de introducere a acţiunilor, sub sancţiunea decăderii, în vederea asigurării securităţii juridice, este compatibilă cu dreptul comunitar. Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară.”(paragreaful 2 din hotararea CJCE in cauza C-445/06 Danske Slagterier C. Bundesrepublik Deutschland).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu