Libertatea de exprimare a presei, cu privire la persoanele ce ocupa functii publice

Prin aplicarea prevederilor Legii Audiovizualului, nu trebuie incalcata libertatea de exprimare, care implica si libertatea de opinie a oricarei persoane. Astfel, libertatea de exprimare garantata de art.10 paragraful 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice si una dintre cerintele prioritare ale progresului societatii, aceasta libertate garantata de Conventie acoperind nu numai ”informatiile” si “ideile” primite favorabil sau cu indiferenta ori considerate inofensive, dar si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza.

Aceste principii sunt cu atat mai importante, atunci cand vorbim despre libertatea de exprimare a presei. Libertatea de exprimare este garantata nu numai prin Constitutia Romaniei si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, dar si pe plan comunitar, prin insasi Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Asadar, in art.11 al Cartei se indica faptul ca, “Orice persoana are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a transmite informatii sau idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Libertatea si pluralismul mijloacelor de informare in masa sunt respectate.”

Trebuie de asemenea, analizat daca opiniile exprimate in presa sunt de interes public justificat. In sensul art.31, coroborat cu art.32 alin.3 din Codul Audiovizualului, conform carora: “In sensul prezentului cod, sunt considerate a fi de interes public justificat, orice probleme, fapte sau evenimente care influenteaza societatea sau o comunitate in special cu privire la : a)prevenirea sau probarea savarsirii unei fapte cu incidenta penala; b)protejarea sanatatii sau a sanatatii publice; c)semnalarea unor afirmatii inselatoare sau a unor cazuri de incomepetenta care afecteaza publicul” (art.31 lita)-c) din Cosul Audiovizualului) si: “Dreptul la propria imagine nu trebuie sa impiedice aflarea adevarului in probleme de ineteres public justificat” (art.32 alin3 dinCodul Audiovizualului).

In spiritul legii, protectia persoanelor se impune a fi exercitata diferentiat, dupa cum persoana in cauza este sau nu detinatoarea unei functii publice sau exercita sau nu activitati de interes public.

In cazul unei persoane ce ocupa o functie publica, libertatea de exprimare a aprecierilor si a opiniilor, de catre cetateni sau jurnalisti, permite extinderea limitelor si asupra aspectelor tangentiale vietii personale ale acestora, atata timp cat, astfel de informatii prezinta relevanta cu privire la demnitatea exercitarii functiei si la modalitatea de indeplinire a activitatii profesionale, sau cu privire la posibila ingerinta a intereselor private ale demnitarului, in deciziile luate in exercitarea mandatului sau.

Asadar, inviolabilitatea libertatii de exprimare este consacrata de articolul 8 din Constitutie, avand urmatorul continut: “Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile.”Mai mult de atat, al.3 al aceluiasi articol vorbeste despre libertatea presei, iar potrivit alin.2 ale aceluiasi art.8 “cenzura de orice fel este interzisa”.

In jurisprudenta CEDO s-a aratat ca este de datoria presei sa transmita informatii si idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligatiei presei de a raspandi astfel de informatii si idei, ii corespunde dreptul publicului de a le primi (Hotararea Sunday Times c. Marea Brianie, 26 aprilie 1979, 6538/74). Asadar, obligatia jurnalistului nu poate consta numai in raspandirea informatiilor, urmand ca interpretarea acestora sa fie atributul prioritar al celui care primeste informatia, urmand ca acesta sa-si exprime propria opinie ori de catre ori acest lucru face obiectul unei dezbateri publice.

Esenta consta nu in dreptul jurnalistului de a raspandi informatii, ci in libertatea sa de a exprima opinii si in dreptul de a raspandi idei, restrictiile permise fiind indicate de paragraful 2 al art.10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Critica este izvorul libertaii, este punctul de pornire a alegerii, a fosrmarii opiniei. Critica este aceea care poate ridica semnele de intrebare in fata unor perceptii consacrate ori pur si simplu enuntate si poate crea idei, opinii noi. Fara critici nu s-ar crea posibilitatea alegerii iar suprimarea, interzicerea sau limitarea opiniilor ar bloca orice dezvoltare. Exprimarea opiniilor avand o faza launtrica, aceea de formare a ideilor, este un atribut natural al fiintei umane si este baza tuturor libertatilor.

Aria de protectie si de aplicare a libertatii de exprimare trebuie sa acopere orice comunicare catre altii, indiferent de modul de prezentare, de persoana prezentatorului si al incarcaturii morale a comunicarii. Orice comunicarea poarta elemente de aprecierea sau chiar daca n-ar purta poate fi interpretata in acest sens.

Daca presa nu trebuie sa depaseasca anumite limite, ce tin mai ales de “protectia reputatiei si a drepturilor altuia”, “securitatea nationala”, “autoritatea puterii judiciare”, ii incumba totusi sarcina de a comunica, cu respectarea obligatiilor si responsabilitatilor sale, informatii si idei asupra chestiunilor politice ca si asupra altor teme de ineteres general (De Haes si Gijsels c.Belgiei, Thoma c. Luxemburgului, Colombani si altii c.Frantei).

Functiei sale, care consta in difuzarea informatiilor I se adauga dreptul publicului de a le primi. Daca lucrurile ar sta altfel, presa nu ar putea juca rolul rolu sau de “garant al democratiei” (Thorgheir Thorgeirson c.Islandei; Goodwin c.Regatului Unit; Bladet Tromso si Sternsaas c. Norvegiei). In plus, Curtea este constienta de faptul ca libertatea jurnalistica include de asemenea si recurgerea la o posibila doza exagerare, ori chiar provocare (Bladet Tromso si Sternsaas c. Norvegiei). Aceste principii se aplica de asemenea mijloacelor audiovizuale (Jersild c. Danemarcei) cum ar fi de exemplu radiodifuziunea (Groppo Radio AG si altii c. Elvetiei; Radio Franec si altii c. Frantei; Ozgur Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayapim Ve Tanitim A.S. c. Turciei).

Curtea reaminteste ca libertatea de a primi informatii, garantata prin paragraful 2 al art.10 din Conventie, “interzice, in esenta, unui guvern sa impiedice o persoana sa primeasca informatii pe care alte persoane doresc sau pot comsimti sa I le furnizeze” (Leander c.Suediei; Gaskin c.Regatului Unit). Libertatea respectiva nu ar putea fi inteleasa ca impunand unui stat obligatii pozitive de colectare si difuzare a informatiilor (Guerra si altii c. Italiei). In plus, art.10 al Conventiei, in sine, nu interzice discutarea sau siseminarea informatiei primite, chiar daca exista banuieli puternice ca acea informatie ar putea sa nu fie aevarata. O alta solutie ar insemna privarea unor persoane de dreptul de a-si exprima opiniile si vederile cu privire la afirmatiile facute in mass-media si ar plasa o restrictie nerezonabila asupra libertatii de exprimare prevazuta si garantata de articolul 10 al Conventiei (Salov c. Ucrainei).

Prevederile constitutionale si cele cuprinse in actele internationale indicate, nu fac diferenta intre expunerea de date sau stiri ori interpretarea acestora. Libertatea de exprimare are ca scop principal asigurarea posibilitatii formarii opiniei altor persoane prin expunerea propriilor idei si convingeri.

Atributul comun al drepturilor fundamentale din aria de acoperire a libertatii de exprimare este ca asigura posibilitatea persoanelor sau grupurilor doritoare, sa impartaseasaca ideile si opiniile lor politice, artistice, religioase sau de orice fel, indiferent de marimea sau natura publicului. Subiectul acestor drepturi este persoana care vine in fata publicului sa impartaseasca aceste idei, opinii (televiziuni, edituri etc.), fata de care statul are o obligati negativa, si anume, aceea de a nu interveni, de a nu interzice, de a nu izola expunatorul de public. Institutiile de mass-mdia publice, sigur, trebuie sa serveasca necesitatii constribuabililor, in mod echitabil, independent politic si ideologic. Pentru realizarea acestui obiectiv statul trebuie sa normeze aceste programe, garantand astfel cele aratate anterior.

Insa, in cazul radioteleviziunilor private sau comerciale, interventia statului se rezuma, la fel ca in cazul presei scrise, la respectarea generala a principiului de a nu interveni, asigurand astfel garantarea concurentei pe piata, evitarea monopolurilor, care la fel, pot conduce la limitarea sau suprimarea libertatii de exprimare.

Astfel, sistemele democratice numai in cazuri exceptionale admit limitarea expresiilor politice, numai in situatii deosebite primeaza interesele statului in fata acordarii posibilitatii dezbaterii publice a unor probleme. Astfel de limitari se pot ivi in conditii de razboi ori cu privire la date legate de siguranta nationala, divulgarea unor date confidentiale care pun in perocol siguranta nationala.

Este foarte important de retinut ca reglamentari limitarea exprimarii opiniei in legatura sau impotriva politicii statului nu pot fi formulate. Baza democratiei este dezbaterea problemelor si gasirea solutiilor optime prin cunoasterea tuturor perceptiilor legate de o problema. Critica adusa politicientilor si actiunilor lor, fie ele si privind viata privata daca sunt in masura sa aduca atingere interesului public, nu poate fi represata sau interzisa.

Articolul 10 din Conventie permite si publicarea unor texte ce pot aduce atingere demnitatii unei persoane, daca subiectul este de ineteres public si a fost tratat cu buna-credinta (CEDO, sectia I, hotararea Verlagsgruppe News Gmbh c. Austria, 14 decembrie 2006, 76918/01). In speta, Curtea a constatat ca reclamanta a publicat informatii despre un subiect de interes public, insotite de o fotografie a unui important om politic pe care publicul il cunoastea oricum din alte imprejurari, fiind vorba despre o persoana destul de mediatizata. In plus, eventualele afirmatii calomnioase nu apartineau reclamantei, ci altei persoane pe care articolul publicat o cita. De aceea, sanctionarea extrem de severa a revistei reclamante este lipsita de justificare, masura nefiind necesara intr-o societate democratica.

Intr-o alta speta (CEDO, secţia I, hotărârea Österreichischer Rundfunk c. Austria, 7 decembrie 2006, 35841/02), Curtea a statuat ca intrucat reclamantul era oficiul public de radiodifuziune, legea de functionare il obliga sa dea publicitatii orice informatii de importanta din domeniul politic. Presa are functia de comunicare, cu respectarea obligatiilor si responsabilitatilor sale, a informatiilor despre chestiunile de interes general. In speta, subiectul opiniilor exprimate prin agentul de presa era un cunoscut membru al unei cunoscute miscari neonaziste din Austria. Curtea a considerat ca motivele ce au justifiact limitarea libertatii de exprimare nu sunt nici pertinente, nici suficiente, astfel ca art.10 a fost violat.

Nu in ultimul rand, amintim situatia in care un radiodifuzor din Austria a fost sanctionat pentru expunerea unor opinii considerate calomnioase cu privire la o persona publica ce opupa un important loc in viata politica. Curtea a aratat ca prin condamnarea radiodifuzorului s-a adus o atingere libertatii de exprimare. Astfel, cu privire la necesitatea ingerintei, articolele tratau o chestiune de intres public ce nu tineau in intregime de viata privata a subiectului. Curtea a considerat ca instantele austriece nu au tinut cont de rolul esential pe care il joaca presa intr-o societate democratica si de faptul ca acesteia ii incumba obligatia si dreptul de a comunica informatii publicului larg.

In fine, s-a aratat ca presa poate fi sanctionata in situatia in care depaseste limitele legale ori incalca demnitatea ori reputatia unor persoane, insa aceasta santionare trebuie sa fie proportionala cu gravitatea incalcarii, intrucat nerespectarea principiului proportionalitatii, reprezinta chiar o forma de cenzura.