Prin aplicarea prevederilor Legii Audiovizualului, nu trebuie incalcata libertatea de exprimare, care implica si libertatea de opinie a oricarei persoane. Astfel, libertatea de exprimare garantata de art.10 paragraful 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice si una dintre cerintele prioritare ale progresului societatii, aceasta libertate garantata de Conventie acoperind nu numai ”informatiile” si “ideile” primite favorabil sau cu indiferenta ori considerate inofensive, dar si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza.
Aceste principii sunt cu atat mai importante, atunci cand vorbim despre libertatea de exprimare a presei. Libertatea de exprimare este garantata nu numai prin Constitutia Romaniei si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, dar si pe plan comunitar, prin insasi Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Asadar, in art.11 al Cartei se indica faptul ca, “Orice persoana are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a transmite informatii sau idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Libertatea si pluralismul mijloacelor de informare in masa sunt respectate.”
Trebuie de asemenea, analizat daca opiniile exprimate in presa sunt de interes public justificat. In sensul art.31, coroborat cu art.32 alin.3 din Codul Audiovizualului, conform carora: “In sensul prezentului cod, sunt considerate a fi de interes public justificat, orice probleme, fapte sau evenimente care influenteaza societatea sau o comunitate in special cu privire la : a)prevenirea sau probarea savarsirii unei fapte cu incidenta penala; b)protejarea sanatatii sau a sanatatii publice; c)semnalarea unor afirmatii inselatoare sau a unor cazuri de incomepetenta care afecteaza publicul” (art.31 lita)-c) din Cosul Audiovizualului) si: “Dreptul la propria imagine nu trebuie sa impiedice aflarea adevarului in probleme de ineteres public justificat” (art.32 alin3 dinCodul Audiovizualului).
In spiritul legii, protectia persoanelor se impune a fi exercitata diferentiat, dupa cum persoana in cauza este sau nu detinatoarea unei functii publice sau exercita sau nu activitati de interes public.
In cazul unei persoane ce ocupa o functie publica, libertatea de exprimare a aprecierilor si a opiniilor, de catre cetateni sau jurnalisti, permite extinderea limitelor si asupra aspectelor tangentiale vietii personale ale acestora, atata timp cat, astfel de informatii prezinta relevanta cu privire la demnitatea exercitarii functiei si la modalitatea de indeplinire a activitatii profesionale, sau cu privire la posibila ingerinta a intereselor private ale demnitarului, in deciziile luate in exercitarea mandatului sau.
Asadar, inviolabilitatea libertatii de exprimare este consacrata de articolul 8 din Constitutie, avand urmatorul continut: “Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile.”Mai mult de atat, al.3 al aceluiasi articol vorbeste despre libertatea presei, iar potrivit alin.2 ale aceluiasi art.8 “cenzura de orice fel este interzisa”.
In jurisprudenta CEDO s-a aratat ca este de datoria presei sa transmita informatii si idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligatiei presei de a raspandi astfel de informatii si idei, ii corespunde dreptul publicului de a le primi (Hotararea Sunday Times c. Marea Brianie, 26 aprilie 1979, 6538/74). Asadar, obligatia jurnalistului nu poate consta numai in raspandirea informatiilor, urmand ca interpretarea acestora sa fie atributul prioritar al celui care primeste informatia, urmand ca acesta sa-si exprime propria opinie ori de catre ori acest lucru face obiectul unei dezbateri publice.
Esenta consta nu in dreptul jurnalistului de a raspandi informatii, ci in libertatea sa de a exprima opinii si in dreptul de a raspandi idei, restrictiile permise fiind indicate de paragraful 2 al art.10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Critica este izvorul libertaii, este punctul de pornire a alegerii, a fosrmarii opiniei. Critica este aceea care poate ridica semnele de intrebare in fata unor perceptii consacrate ori pur si simplu enuntate si poate crea idei, opinii noi. Fara critici nu s-ar crea posibilitatea alegerii iar suprimarea, interzicerea sau limitarea opiniilor ar bloca orice dezvoltare. Exprimarea opiniilor avand o faza launtrica, aceea de formare a ideilor, este un atribut natural al fiintei umane si este baza tuturor libertatilor.
Aria de protectie si de aplicare a libertatii de exprimare trebuie sa acopere orice comunicare catre altii, indiferent de modul de prezentare, de persoana prezentatorului si al incarcaturii morale a comunicarii. Orice comunicarea poarta elemente de aprecierea sau chiar daca n-ar purta poate fi interpretata in acest sens.
Daca presa nu trebuie sa depaseasca anumite limite, ce tin mai ales de “protectia reputatiei si a drepturilor altuia”, “securitatea nationala”, “autoritatea puterii judiciare”, ii incumba totusi sarcina de a comunica, cu respectarea obligatiilor si responsabilitatilor sale, informatii si idei asupra chestiunilor politice ca si asupra altor teme de ineteres general (De Haes si Gijsels c.Belgiei, Thoma c. Luxemburgului, Colombani si altii c.Frantei).
Functiei sale, care consta in difuzarea informatiilor I se adauga dreptul publicului de a le primi. Daca lucrurile ar sta altfel, presa nu ar putea juca rolul rolu sau de “garant al democratiei” (Thorgheir Thorgeirson c.Islandei; Goodwin c.Regatului Unit; Bladet Tromso si Sternsaas c. Norvegiei). In plus, Curtea este constienta de faptul ca libertatea jurnalistica include de asemenea si recurgerea la o posibila doza exagerare, ori chiar provocare (Bladet Tromso si Sternsaas c. Norvegiei). Aceste principii se aplica de asemenea mijloacelor audiovizuale (Jersild c. Danemarcei) cum ar fi de exemplu radiodifuziunea (Groppo Radio AG si altii c. Elvetiei; Radio Franec si altii c. Frantei; Ozgur Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayapim Ve Tanitim A.S. c. Turciei).
Curtea reaminteste ca libertatea de a primi informatii, garantata prin paragraful 2 al art.10 din Conventie, “interzice, in esenta, unui guvern sa impiedice o persoana sa primeasca informatii pe care alte persoane doresc sau pot comsimti sa I le furnizeze” (Leander c.Suediei; Gaskin c.Regatului Unit). Libertatea respectiva nu ar putea fi inteleasa ca impunand unui stat obligatii pozitive de colectare si difuzare a informatiilor (Guerra si altii c. Italiei). In plus, art.10 al Conventiei, in sine, nu interzice discutarea sau siseminarea informatiei primite, chiar daca exista banuieli puternice ca acea informatie ar putea sa nu fie aevarata. O alta solutie ar insemna privarea unor persoane de dreptul de a-si exprima opiniile si vederile cu privire la afirmatiile facute in mass-media si ar plasa o restrictie nerezonabila asupra libertatii de exprimare prevazuta si garantata de articolul 10 al Conventiei (Salov c. Ucrainei).
Prevederile constitutionale si cele cuprinse in actele internationale indicate, nu fac diferenta intre expunerea de date sau stiri ori interpretarea acestora. Libertatea de exprimare are ca scop principal asigurarea posibilitatii formarii opiniei altor persoane prin expunerea propriilor idei si convingeri.
Atributul comun al drepturilor fundamentale din aria de acoperire a libertatii de exprimare este ca asigura posibilitatea persoanelor sau grupurilor doritoare, sa impartaseasaca ideile si opiniile lor politice, artistice, religioase sau de orice fel, indiferent de marimea sau natura publicului. Subiectul acestor drepturi este persoana care vine in fata publicului sa impartaseasca aceste idei, opinii (televiziuni, edituri etc.), fata de care statul are o obligati negativa, si anume, aceea de a nu interveni, de a nu interzice, de a nu izola expunatorul de public. Institutiile de mass-mdia publice, sigur, trebuie sa serveasca necesitatii constribuabililor, in mod echitabil, independent politic si ideologic. Pentru realizarea acestui obiectiv statul trebuie sa normeze aceste programe, garantand astfel cele aratate anterior.
Insa, in cazul radioteleviziunilor private sau comerciale, interventia statului se rezuma, la fel ca in cazul presei scrise, la respectarea generala a principiului de a nu interveni, asigurand astfel garantarea concurentei pe piata, evitarea monopolurilor, care la fel, pot conduce la limitarea sau suprimarea libertatii de exprimare.
Astfel, sistemele democratice numai in cazuri exceptionale admit limitarea expresiilor politice, numai in situatii deosebite primeaza interesele statului in fata acordarii posibilitatii dezbaterii publice a unor probleme. Astfel de limitari se pot ivi in conditii de razboi ori cu privire la date legate de siguranta nationala, divulgarea unor date confidentiale care pun in perocol siguranta nationala.
Este foarte important de retinut ca reglamentari limitarea exprimarii opiniei in legatura sau impotriva politicii statului nu pot fi formulate. Baza democratiei este dezbaterea problemelor si gasirea solutiilor optime prin cunoasterea tuturor perceptiilor legate de o problema. Critica adusa politicientilor si actiunilor lor, fie ele si privind viata privata daca sunt in masura sa aduca atingere interesului public, nu poate fi represata sau interzisa.
Articolul 10 din Conventie permite si publicarea unor texte ce pot aduce atingere demnitatii unei persoane, daca subiectul este de ineteres public si a fost tratat cu buna-credinta (CEDO, sectia I, hotararea Verlagsgruppe News Gmbh c. Austria, 14 decembrie 2006, 76918/01). In speta, Curtea a constatat ca reclamanta a publicat informatii despre un subiect de interes public, insotite de o fotografie a unui important om politic pe care publicul il cunoastea oricum din alte imprejurari, fiind vorba despre o persoana destul de mediatizata. In plus, eventualele afirmatii calomnioase nu apartineau reclamantei, ci altei persoane pe care articolul publicat o cita. De aceea, sanctionarea extrem de severa a revistei reclamante este lipsita de justificare, masura nefiind necesara intr-o societate democratica.
Intr-o alta speta (CEDO, secţia I, hotărârea Österreichischer Rundfunk c. Austria, 7 decembrie 2006, 35841/02), Curtea a statuat ca intrucat reclamantul era oficiul public de radiodifuziune, legea de functionare il obliga sa dea publicitatii orice informatii de importanta din domeniul politic. Presa are functia de comunicare, cu respectarea obligatiilor si responsabilitatilor sale, a informatiilor despre chestiunile de interes general. In speta, subiectul opiniilor exprimate prin agentul de presa era un cunoscut membru al unei cunoscute miscari neonaziste din Austria. Curtea a considerat ca motivele ce au justifiact limitarea libertatii de exprimare nu sunt nici pertinente, nici suficiente, astfel ca art.10 a fost violat.
Nu in ultimul rand, amintim situatia in care un radiodifuzor din Austria a fost sanctionat pentru expunerea unor opinii considerate calomnioase cu privire la o persona publica ce opupa un important loc in viata politica. Curtea a aratat ca prin condamnarea radiodifuzorului s-a adus o atingere libertatii de exprimare. Astfel, cu privire la necesitatea ingerintei, articolele tratau o chestiune de intres public ce nu tineau in intregime de viata privata a subiectului. Curtea a considerat ca instantele austriece nu au tinut cont de rolul esential pe care il joaca presa intr-o societate democratica si de faptul ca acesteia ii incumba obligatia si dreptul de a comunica informatii publicului larg.
In fine, s-a aratat ca presa poate fi sanctionata in situatia in care depaseste limitele legale ori incalca demnitatea ori reputatia unor persoane, insa aceasta santionare trebuie sa fie proportionala cu gravitatea incalcarii, intrucat nerespectarea principiului proportionalitatii, reprezinta chiar o forma de cenzura.
Se afișează postările cu eticheta dreptul la imagine. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dreptul la imagine. Afișați toate postările
joi, 2 februarie 2012
duminică, 6 noiembrie 2011
Incalcarea dreptului la imagine
in lumina Noului Cod Civil, a Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
„O imagine valoreaza mai mult decat zece mii de cuvinte.”
Confucius
Imaginea persoanei reprezintă o valoare fundamentală prevăzută şi garantată de Constituţie. Imaginea persoanei este esenţială pentru drepturile şi libertăţile ei cu implicaţii deosebite asupra gradului de satisfacere al trebuinţelor acesteia.
Protecţia vieţii intime, familiale şi private este asigurată şi prin consacrarea constituţională a dreptului la propria imagine. Astfel, in art. 30 din Constituţie se prevede „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”
Noul Cod civil în art. 73 alin. (1) cu titlul marginal Dreptul la propria imagine stabileşte: Orice persoană are dreptul la propria imagine; alin. (2): In exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.
Practic, Noul Cod civil consacra in mod expres dreptul oricarei persoane de a cere ca imaginea sa sa nu fie nici reprodusa, nici publicata fara autorizarea sa. Ca si numele, imaginea persoanei isi gaseste protectia cu titlu de element identificator al persoanei. Asadar, imaginea este o reprezentare a trasaturilor fizice a pesoanei.
Dreptul la propria imagine, care la originea sa a fost, fara indoiala, opera jurisprudentei, este acea facultate a persoanei de a cenzura folosinta imaginii sale, ce se fundamenteaza pe autonomia individuala, protejand astfel persoana in libertatea si intimitatea sa, iar uneori si in securitatea sa.
In Franţa, de exemplu, s-au dat hotărari judecătoreşti care au recunoscut dreptul de proprietate al fiecăruia asupra imaginii sale.
De altfel, potrivit art. 226-1 pct. 2 din Noul Cod penal francez, constituie infracţiune şi se sancţionează cu inchisoarea de pană la un an şi amendă 300.000 franci „fixarea, inregistrarea sau transmiterea imaginii unei persoane aflate într-un loc privat, fără consimţămantul acesteia”. Iar in art. 226-1 din acelaşi cod este sancţionat şi acela care foloseşte imaginile obţinute in condiţiile art. 226-1, şi le aduce, fără drept, la cunoştinţa publicului sau a unui terţ.
Este necesar să subliniem că imaginile-reproducere nu sunt juridic disociabile de personalitate. Ele nu pot constitui bunuri distincte de ea şi, deci, nu pot fi înstrăinate fără acordul subiectului. Este altfel în cazul în care imaginea-reproducere constituie o operă de artă. Dar în astfel de cazuri sursa reproducerii nu se reduce numai la imaginea umană; ei i se adaugă subiectivitatea şi viziunea estetică a artistului. (Curtea de casatie franceza, prima camera civila, 12 iulie 2001, note CH.Bigot, Recueil Dalloz, nr.17/2002, p.1380).
Cu privire la conduita autorului faptei prin care se aduce atingere dreptului la imagine, in doctiuna se arata ca, nu are importanţă dacă s-a acţionat cu bună sau rea-credinţă, dreptul la imagine fiind lezat în ambele cazuri.
Asadar, în cazul jurnalistului care vrea să informeze opinia publică, buna lui credinţă nu poate ţine loc de consimţământ din partea persoanei lezate, atingerea dreptului la imagine este independentă de modul compasional sau binevoitor prin care se operează.
Dupa modelul Codului Civil al Provinciei Quebec, care reglementeaza sase cazuri de atingeri aduse vietii private, art.74 din Noul Cod civil stabileste exemplificativ noua asemenea ipostaze. Prin acestea, este considerata atingerea adusa vietii private: “utilizarea cu rea-credinta a numelui, a imaginii, a vocii sau asemanarii cu o alta persoana” art.74 lit.h).
Reproducerea unei persoane printr-o fotografie, necesita acordul acelei persoane, cu mentiunea ca, acordul dat unei persoane nu inseamna in mod obligatoriu ca este acordat si altora. Cel care reproduce imaginea trebuie sa aduca dovada acordului subiectului, nu este suficient sa fi dobandit drepturile fotografului. Mai mult, acordul dat pentru realizarea imaginiinu inseamna si acordul dat pentru difuzarea acesteia. Acest consimtamant poate fi expres sau tacit, dar el nu se prezuma.
Dreptul la imagine permite oricarei persoane sa se opuna difuzarii, fara acordul sau expres, a imaginii sale care este un atribut al personalitatii (Curtea de casatie franceza, prima camera civila 13 august 1988).
Asadar, orice persoana, indiferent de notorietatea sa are asupra imaginii sale si utilizarii ei un drept exclusiv.
Dreptul la propria imagine fiind un monopol care exclude în orice loc captarea şi utilizarea reprezentării unei persoane, nu este necesar pentru acordarea de daune interese, ca fotografia să aibă un caracter ofensator sau jignitor (Tribunalul de mare instanta Paris, 11 mai 1988- Fr. Terre, D. Fenouillet, „Droit civil. Les personnes. La familie. Les incapacites ", Dalloz, Paris, 1996, p.97).
Dreptul exclusiv de utilizare a propriei imagini este radical, astfel ca este recunoscut chiar în cazul în care din eroare imaginea este publicată ca fiind cea a unei alte persoane. Asadar, pentru cel care descoperă într-o fotografie, publicată într-un cotidian de mare tiraj, figura sa ca fiind cea a unei persoane condamnate pentru crimă, există, evident, o atingere adusă onoarei şi reputaţiei sale (G. Cornu, „Droit civil. Les personnes", 13-e edition, Montchrestien, 2007, p. 72). Se înţelege, desigur, că în orice ipoteză persoana în cauză trebuie să poată fi recunoscută şi ca imaginea publicată să corespundă cu ea (Tribunalul de mare instanta Paris, 18 noiembrie 1987, G. Cornu, „Droit civil. Les personnes", 13-e edition, Montchrestien, 2007).
Consimtamantul dat de o persoana pentru utilizarea imaginii sale trebuie sa fie, bineinteles, neviciat. De asemenea, actele juridice asupra imaginii sunt suspuse cerintelor de capacitate. Nu trebuie pirdut din vedere si faptul ca, consimtamantul dat este revocabil, revocare putand surveni pana in momentul publicarii imaginii.
Dreptul la propria imagine este un drept fundamental dar complementar al dreptului la viaţa intimă, familială şi privată. Reputaţia este o rezultantă şi in acelaşi timp componentă a imaginii publice, noţiune prin care inţelegem stima, respectul, consideraţia, dezaprobarea faţă de o persoană ca urmare a reflectării unor anumite insuşiri mentalul colectiv.
Demnitatea persoanei este dată de gradul de autoritate morală recunoscută de colectivitate, iar demnitatea publică este dată de gradul de autoritate instituită de lege pentru inalte funcţii publice in vederea reflectării ca atare in mentalul colectiv.
Potrivit art.30 alin.6 din Constituţie libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi nici dreptul la propria imagine ceea ce presupune o serie de obligaţii pentru legiuitor şi celelalte autorităţi publice. Potrivit art.1 pct.3 din Constituţie demnitatea omului este ridicată la rangul de valoare supremă şi este garantată constituţional.
Pentru a preveni incălcarea acestor drepturi, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1003 cu privire la etica ziaristică. In această Rezoluţie, printre altele, se arată „Nici editorii sau proprietarii, nici ziariştii nu trebuie să considere că informaţia le aparţine. Intr-o intreprindere dedicată informaţiei, aceasta nu trebuie tratată ca o marfă, ci ca un drept fundamental al cetăţenilor. In consecinţă, nici calitatea informaţiilor sau opiniilor nu trebuie exploatate in scopul creşterii numărului de cititori sau auditori şi, in consecinţă, a resurselor publicitare.”
Dreptul la imagine este protejat de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, prin art.8, potrivit caruia „Orice persoana are dretul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.”
In conceptia instantei europene, notiunea de „viata privata” cuprinde, in primul rand, integritatea fizica si morala a persoanei, sfera intima a individului. (CEDH, 26 martie 1985, X&Y c/Pays-Bas)
Dreptul la imagine, aceasta componenta a vietii private are ca scop protejarea identitatii persoanei, a sferei vietii sale intime, a relatiilor sale personale, a libertatii sexuale.
Asadar, intr-o cauza reclamantul a sustinut ca divulgarea de catre consiliul municipal al localitatii sale de domiciliu, a unor secvente filmate printr-un sistem de televiziune cu circuit inchis, prin difuzarea acelor imagini in care el putea fi identificat, imagini ce reprezentau urmarile tentativei sale de sinucidere, a constituit o incalcare a dreptului sau la viata privata. Reclamantul a recunoscut ca imaginile difuzate i-au salvat viata, deoarece au permis interventia rapida a politiei, el a denuntat insa numai difuzarea lor pe canalele publice de televiziune, ceea ce a condus la identificarea sa de catre numeroase persoane care-l cunosteau, de familia sa, de prieteni si de colegii de serviciu.
Instanta europeana a retinut ca, desi reclamanatul se gasea pe strada, deci intr-un loc public, prin definitie, nu a participat la un eveniment public si nu era o personalitate publica, era seara tarziu, el se gasea intr-o stare depresiva, era inarmat cu un cutit, dar nu s-a retinut ca ar fi savarsit vreo fapta penala. Tentativa de sinucidere nu a fost inregistrata si difuzata, fiind difuzate doar secvente ce au urmat tentativei de sinucidere. Ea a considerat ca difuzarea incriminata depasea cu mult ceea ce un trecator obisnuit si-ar fi imaginat ca poate fi observat in scopul mentinerii sigurantei publice si a reprezentat o grava incalcare a dreptului reclamantului la respectarea vietii sale private. (Peck c. Regatului Unit)
De asemenea, intr-o alta cauza judecata de putina vreme de Curte, recalamanta a invocat faptul ca publicarea de catre doua reviste germane a mai multor fotografii facute fara consimtamantul ei, care o arata fie singura, fie insotita de membri ai familiei sale sau de alte persoane in diverse locuri si imposibilitatea de a-si apara dreptul la imagine in fata jurisdictiilor nationale, in speta, cele germane, care i-au respins toate cererile prin care a solicitat interzicerea publicarii unor asemenea fotografii incriminate au fost facute in diverse locuri publice cu motivarea fie ca reclamanta este o personalitate absoluta a lumii contemporane, fi ca fotografiile au fost facute in diverse locuri publice, reprezinta o incalcare a dreptului ei la viata privata. Instanta europeana a aratat ca, fara nici o indoiala, publicarea de catre diversele reviste germane a fotografiilor ce o reprezentau pe reclamanta, singura sau insotita de alte persoane, in activitatea sa cotidiana tine viata de viata sa privata. (CEDH, 24 iunie 2004, Von Hannover c/Allemagne)
Articolul 8 din Conventia Europena a Drepturilor Omului are corespondent in art.7 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit caruia „Orice persoana are dreptul la respectarea vietii private si de familie, a domiciliului si a secretului comunicatiilor.”
Demnitatea umana nu constituie numai un drept fundamental in sine, ci reprezinta insasi temeiul drepturilor fundamentale. Notiunea de „demnitate umana” nu apare definita in Carta si nici in vreun alt instrument international sau regional referitor la drepturile omului.
In hotararea Curtii de Justitie din octombrie 2001, aceasta a confirmat faptul ca demnitatea umana face parte din dreptul comunitar, din hotarare rezultamnd faptul ca nu se poate face uz de niciunul dintre drepturile din Carta pentru a se aduce atingere demnitatii unei alte persoane. CJCE, 9 octombrie 2001, cauza Tarile de Jos/Parlamentul European si Consiliul, C-377/98 (Rec.2001,p.I-7079)
Bineinteles, Carta garanteaza libertatea mijloacelor de informare in masa, prin prevederile art.11, care de asemenea se inspira din Conventia Europenan a Drepturilor Omului, insa prin Directiva nr.89/552/CEE, cunoscuta sub denumirea de „directiva televiziune fara frontiere”, Uniunea stabileste un minim de reguli necesare pentru a garanta libertatea transmisiunilor televizate si pentru a reglementa limitele care pot fi aduse publicitatii. Principiul care sta la baza acestei directive este cel potrivit cu care difuzarea emisiunilor trebuie sa respecte legea statului membru al Uniunii Europene, care are competenta asupra organismului de radiodifuziune sau care acorda frecventa pentru utilizarea unui satelit.
Asadar, transmiterea de informatii prin intermediul mijloacelor de informare in masa trebuie sa nu aduca atingere demnitatii umane si sa nu incurazeje la comportamente ce aduc prejudicii sanatatii si securitatii persoanelor.
„O imagine valoreaza mai mult decat zece mii de cuvinte.”
Confucius
Imaginea persoanei reprezintă o valoare fundamentală prevăzută şi garantată de Constituţie. Imaginea persoanei este esenţială pentru drepturile şi libertăţile ei cu implicaţii deosebite asupra gradului de satisfacere al trebuinţelor acesteia.
Protecţia vieţii intime, familiale şi private este asigurată şi prin consacrarea constituţională a dreptului la propria imagine. Astfel, in art. 30 din Constituţie se prevede „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”
Noul Cod civil în art. 73 alin. (1) cu titlul marginal Dreptul la propria imagine stabileşte: Orice persoană are dreptul la propria imagine; alin. (2): In exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.
Practic, Noul Cod civil consacra in mod expres dreptul oricarei persoane de a cere ca imaginea sa sa nu fie nici reprodusa, nici publicata fara autorizarea sa. Ca si numele, imaginea persoanei isi gaseste protectia cu titlu de element identificator al persoanei. Asadar, imaginea este o reprezentare a trasaturilor fizice a pesoanei.
Dreptul la propria imagine, care la originea sa a fost, fara indoiala, opera jurisprudentei, este acea facultate a persoanei de a cenzura folosinta imaginii sale, ce se fundamenteaza pe autonomia individuala, protejand astfel persoana in libertatea si intimitatea sa, iar uneori si in securitatea sa.
In Franţa, de exemplu, s-au dat hotărari judecătoreşti care au recunoscut dreptul de proprietate al fiecăruia asupra imaginii sale.
De altfel, potrivit art. 226-1 pct. 2 din Noul Cod penal francez, constituie infracţiune şi se sancţionează cu inchisoarea de pană la un an şi amendă 300.000 franci „fixarea, inregistrarea sau transmiterea imaginii unei persoane aflate într-un loc privat, fără consimţămantul acesteia”. Iar in art. 226-1 din acelaşi cod este sancţionat şi acela care foloseşte imaginile obţinute in condiţiile art. 226-1, şi le aduce, fără drept, la cunoştinţa publicului sau a unui terţ.
Este necesar să subliniem că imaginile-reproducere nu sunt juridic disociabile de personalitate. Ele nu pot constitui bunuri distincte de ea şi, deci, nu pot fi înstrăinate fără acordul subiectului. Este altfel în cazul în care imaginea-reproducere constituie o operă de artă. Dar în astfel de cazuri sursa reproducerii nu se reduce numai la imaginea umană; ei i se adaugă subiectivitatea şi viziunea estetică a artistului. (Curtea de casatie franceza, prima camera civila, 12 iulie 2001, note CH.Bigot, Recueil Dalloz, nr.17/2002, p.1380).
Cu privire la conduita autorului faptei prin care se aduce atingere dreptului la imagine, in doctiuna se arata ca, nu are importanţă dacă s-a acţionat cu bună sau rea-credinţă, dreptul la imagine fiind lezat în ambele cazuri.
Asadar, în cazul jurnalistului care vrea să informeze opinia publică, buna lui credinţă nu poate ţine loc de consimţământ din partea persoanei lezate, atingerea dreptului la imagine este independentă de modul compasional sau binevoitor prin care se operează.
Dupa modelul Codului Civil al Provinciei Quebec, care reglementeaza sase cazuri de atingeri aduse vietii private, art.74 din Noul Cod civil stabileste exemplificativ noua asemenea ipostaze. Prin acestea, este considerata atingerea adusa vietii private: “utilizarea cu rea-credinta a numelui, a imaginii, a vocii sau asemanarii cu o alta persoana” art.74 lit.h).
Reproducerea unei persoane printr-o fotografie, necesita acordul acelei persoane, cu mentiunea ca, acordul dat unei persoane nu inseamna in mod obligatoriu ca este acordat si altora. Cel care reproduce imaginea trebuie sa aduca dovada acordului subiectului, nu este suficient sa fi dobandit drepturile fotografului. Mai mult, acordul dat pentru realizarea imaginiinu inseamna si acordul dat pentru difuzarea acesteia. Acest consimtamant poate fi expres sau tacit, dar el nu se prezuma.
Dreptul la imagine permite oricarei persoane sa se opuna difuzarii, fara acordul sau expres, a imaginii sale care este un atribut al personalitatii (Curtea de casatie franceza, prima camera civila 13 august 1988).
Asadar, orice persoana, indiferent de notorietatea sa are asupra imaginii sale si utilizarii ei un drept exclusiv.
Dreptul la propria imagine fiind un monopol care exclude în orice loc captarea şi utilizarea reprezentării unei persoane, nu este necesar pentru acordarea de daune interese, ca fotografia să aibă un caracter ofensator sau jignitor (Tribunalul de mare instanta Paris, 11 mai 1988- Fr. Terre, D. Fenouillet, „Droit civil. Les personnes. La familie. Les incapacites ", Dalloz, Paris, 1996, p.97).
Dreptul exclusiv de utilizare a propriei imagini este radical, astfel ca este recunoscut chiar în cazul în care din eroare imaginea este publicată ca fiind cea a unei alte persoane. Asadar, pentru cel care descoperă într-o fotografie, publicată într-un cotidian de mare tiraj, figura sa ca fiind cea a unei persoane condamnate pentru crimă, există, evident, o atingere adusă onoarei şi reputaţiei sale (G. Cornu, „Droit civil. Les personnes", 13-e edition, Montchrestien, 2007, p. 72). Se înţelege, desigur, că în orice ipoteză persoana în cauză trebuie să poată fi recunoscută şi ca imaginea publicată să corespundă cu ea (Tribunalul de mare instanta Paris, 18 noiembrie 1987, G. Cornu, „Droit civil. Les personnes", 13-e edition, Montchrestien, 2007).
Consimtamantul dat de o persoana pentru utilizarea imaginii sale trebuie sa fie, bineinteles, neviciat. De asemenea, actele juridice asupra imaginii sunt suspuse cerintelor de capacitate. Nu trebuie pirdut din vedere si faptul ca, consimtamantul dat este revocabil, revocare putand surveni pana in momentul publicarii imaginii.
Dreptul la propria imagine este un drept fundamental dar complementar al dreptului la viaţa intimă, familială şi privată. Reputaţia este o rezultantă şi in acelaşi timp componentă a imaginii publice, noţiune prin care inţelegem stima, respectul, consideraţia, dezaprobarea faţă de o persoană ca urmare a reflectării unor anumite insuşiri mentalul colectiv.
Demnitatea persoanei este dată de gradul de autoritate morală recunoscută de colectivitate, iar demnitatea publică este dată de gradul de autoritate instituită de lege pentru inalte funcţii publice in vederea reflectării ca atare in mentalul colectiv.
Potrivit art.30 alin.6 din Constituţie libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi nici dreptul la propria imagine ceea ce presupune o serie de obligaţii pentru legiuitor şi celelalte autorităţi publice. Potrivit art.1 pct.3 din Constituţie demnitatea omului este ridicată la rangul de valoare supremă şi este garantată constituţional.
Pentru a preveni incălcarea acestor drepturi, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1003 cu privire la etica ziaristică. In această Rezoluţie, printre altele, se arată „Nici editorii sau proprietarii, nici ziariştii nu trebuie să considere că informaţia le aparţine. Intr-o intreprindere dedicată informaţiei, aceasta nu trebuie tratată ca o marfă, ci ca un drept fundamental al cetăţenilor. In consecinţă, nici calitatea informaţiilor sau opiniilor nu trebuie exploatate in scopul creşterii numărului de cititori sau auditori şi, in consecinţă, a resurselor publicitare.”
Dreptul la imagine este protejat de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, prin art.8, potrivit caruia „Orice persoana are dretul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.”
In conceptia instantei europene, notiunea de „viata privata” cuprinde, in primul rand, integritatea fizica si morala a persoanei, sfera intima a individului. (CEDH, 26 martie 1985, X&Y c/Pays-Bas)
Dreptul la imagine, aceasta componenta a vietii private are ca scop protejarea identitatii persoanei, a sferei vietii sale intime, a relatiilor sale personale, a libertatii sexuale.
Asadar, intr-o cauza reclamantul a sustinut ca divulgarea de catre consiliul municipal al localitatii sale de domiciliu, a unor secvente filmate printr-un sistem de televiziune cu circuit inchis, prin difuzarea acelor imagini in care el putea fi identificat, imagini ce reprezentau urmarile tentativei sale de sinucidere, a constituit o incalcare a dreptului sau la viata privata. Reclamantul a recunoscut ca imaginile difuzate i-au salvat viata, deoarece au permis interventia rapida a politiei, el a denuntat insa numai difuzarea lor pe canalele publice de televiziune, ceea ce a condus la identificarea sa de catre numeroase persoane care-l cunosteau, de familia sa, de prieteni si de colegii de serviciu.
Instanta europeana a retinut ca, desi reclamanatul se gasea pe strada, deci intr-un loc public, prin definitie, nu a participat la un eveniment public si nu era o personalitate publica, era seara tarziu, el se gasea intr-o stare depresiva, era inarmat cu un cutit, dar nu s-a retinut ca ar fi savarsit vreo fapta penala. Tentativa de sinucidere nu a fost inregistrata si difuzata, fiind difuzate doar secvente ce au urmat tentativei de sinucidere. Ea a considerat ca difuzarea incriminata depasea cu mult ceea ce un trecator obisnuit si-ar fi imaginat ca poate fi observat in scopul mentinerii sigurantei publice si a reprezentat o grava incalcare a dreptului reclamantului la respectarea vietii sale private. (Peck c. Regatului Unit)
De asemenea, intr-o alta cauza judecata de putina vreme de Curte, recalamanta a invocat faptul ca publicarea de catre doua reviste germane a mai multor fotografii facute fara consimtamantul ei, care o arata fie singura, fie insotita de membri ai familiei sale sau de alte persoane in diverse locuri si imposibilitatea de a-si apara dreptul la imagine in fata jurisdictiilor nationale, in speta, cele germane, care i-au respins toate cererile prin care a solicitat interzicerea publicarii unor asemenea fotografii incriminate au fost facute in diverse locuri publice cu motivarea fie ca reclamanta este o personalitate absoluta a lumii contemporane, fi ca fotografiile au fost facute in diverse locuri publice, reprezinta o incalcare a dreptului ei la viata privata. Instanta europeana a aratat ca, fara nici o indoiala, publicarea de catre diversele reviste germane a fotografiilor ce o reprezentau pe reclamanta, singura sau insotita de alte persoane, in activitatea sa cotidiana tine viata de viata sa privata. (CEDH, 24 iunie 2004, Von Hannover c/Allemagne)
Articolul 8 din Conventia Europena a Drepturilor Omului are corespondent in art.7 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit caruia „Orice persoana are dreptul la respectarea vietii private si de familie, a domiciliului si a secretului comunicatiilor.”
Demnitatea umana nu constituie numai un drept fundamental in sine, ci reprezinta insasi temeiul drepturilor fundamentale. Notiunea de „demnitate umana” nu apare definita in Carta si nici in vreun alt instrument international sau regional referitor la drepturile omului.
In hotararea Curtii de Justitie din octombrie 2001, aceasta a confirmat faptul ca demnitatea umana face parte din dreptul comunitar, din hotarare rezultamnd faptul ca nu se poate face uz de niciunul dintre drepturile din Carta pentru a se aduce atingere demnitatii unei alte persoane. CJCE, 9 octombrie 2001, cauza Tarile de Jos/Parlamentul European si Consiliul, C-377/98 (Rec.2001,p.I-7079)
Bineinteles, Carta garanteaza libertatea mijloacelor de informare in masa, prin prevederile art.11, care de asemenea se inspira din Conventia Europenan a Drepturilor Omului, insa prin Directiva nr.89/552/CEE, cunoscuta sub denumirea de „directiva televiziune fara frontiere”, Uniunea stabileste un minim de reguli necesare pentru a garanta libertatea transmisiunilor televizate si pentru a reglementa limitele care pot fi aduse publicitatii. Principiul care sta la baza acestei directive este cel potrivit cu care difuzarea emisiunilor trebuie sa respecte legea statului membru al Uniunii Europene, care are competenta asupra organismului de radiodifuziune sau care acorda frecventa pentru utilizarea unui satelit.
Asadar, transmiterea de informatii prin intermediul mijloacelor de informare in masa trebuie sa nu aduca atingere demnitatii umane si sa nu incurazeje la comportamente ce aduc prejudicii sanatatii si securitatii persoanelor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)