Considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind articolul ce consacră una dintre cele mai importante valori ale unei societăţi democratice, articolul 3 al Convenţiei are următorul conţinut: “Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Interzicerea torturii nu este consacrata doar de Convenţie, ea regăsindu-se atât în dreptul internaţional cutumiar cât şi într-un larg spectru de norme internaţionale ce au fost adoptate pentru combaterea torturii.
De altfel, principiul îşi găseşte, fireşte, consacrarea chiar prin Articolului 5 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948 “nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentelor sau pedepselor crude, inumane sau degradante”.
Cea mai mare parte a Statelor membre ale Consiliului Europei sunt semnatare ale tratatelor ce interzic tortura: cele patru convenţii de la Geneva din 1949, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile Politice din 1966, Convenţia ONU din 1984 pentru Prevenirea Torturii şi altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane ori Degradante; Convenţia Europeană din 1987 pentru prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane ori Degradante. De altfel, interzicerea torturii se regăseşte aproape în toate sistemele naţionale de drept, fiind introdus ca principiu de drept, la nivel constituţional.
Conţinutul laconic al textului Articolului 3, nu trebuie să inducă în eroare cu privire la interpretarea şi aplicabilitatea textului, întrucât consistenţa şi profunzimea acestuia este cel mai bine exemplificată prin jurisprudenţa Curţii, care ne arată că Articolul se extinde peste multe tipuri de atentate asupra demnităţii umane şi integrităţii fizice.
Atunci cand o persoana se afla sub controlul statului, acesta are obligatia de a-i asigura tratamentele medicale necesare. In acest sens, in cauza Serban c. Moldova (hotărârea 3456/05 din 4 octombie 2005, secţia IV), Curtea a constatat încălcarea Articolului 3, arătând că în ciuda stării precare de sănătate a reclamantului, acesta nu a beneficiat de tratament medical pe perioada în care a fost deţinut, fiind examinat medical o singură dată. În plus, nu i s-a permis să primească sprijin medical din exterior decât după comunicarea plângerii către CEDO. În consecinţă, Curtea a constatat că reclamantul a suferit un tratament degradant, în condiţiile în care a trăit permanent cu angoasa că orice eventuală criză ar putea să-i fie fatală, în lipsa posibilităţii de a obţine tratament medical.
De asemenea, Curtea consideră că tratamentul aplicat unei persoane ce suferă de boli mentale poate fi contrar art.3, chiar daca nu se pot defini cu precizie efectele sale nefaste (Keenan c. Marea Britanie-hotărârea 27229/95 din 3 aprilie 2001, Secţia a III a). Curtea remarcă faptul că, “absenţa oricărei menţiuni în dosarul medical al victimei în ultimele zece zile de viaţă ale acesteia indică faptul că autorităţile nu s-au străduit să ţină un dosar exhaustiv şi detaliat asupra stării mentalea deţinutului şi au compromis eficacitatea măsurilor de control sau de supraveghere. Această lacună se adaugă faptului că nu s-a recurs la un psihiatru stă mărturie unor serioase deficienţe în îngrijirea medicală oferită unui bolnav mintal cu tendinţe suicidale.”
Într-o altă speţă, în opinia Curţii, s-a arătat că detenţia unei persoane grav handicapate poate constitui un tratament degradant, interzis de art.3 din Convenţie (Price c. Marea Britanie-hotărârea 33394/96 din 10 iulie 2001, secţia III). Curtea a constatat că “dosarul medical al reclamantei pe perioada detenţiei sale cuprinde nelinişte medicului pentru probleme pe care le poate ridica strarea de detenţie, mai ales cu privire la accesul în pat, la toaletă, la instanlaţiile sanitare, cu privire la absorbţia de lichide şi cu privire la problemele de deplasare, dacă bateria scaunului rulant s-ar fi descărcat”.Totuşi, Curtea a considerat că „detenţia unei persoane grav handicapate în condiţii în care aceasta suferă în mod serios de frig, riscă să aibă dureri din cauza imposibilităţii de a utiliza patul şi poate să se spele sau să folosească toaleta decât cu mari difictăţi, constituie un tratament degradant, interzis de art.3 din Conveţie”.
În acelaşi sens statuează Curtea că, autorităţile naţionale trebuie să vegheze cu o rigoare specială asupra condiţiilor de detenţie, astfel încât aceasta să răspundă nevoilor specifice ce decurg din starea de infirmitate a unui deţinut (caza Farbutuhs c. Letonia, hotărârea 4672/02 din 2 decembrie 2004, secţia I).
Mai mult, Curtea ridică la nivel de principiu obligaţia statelor ca, prin autorităţile penitenciare, să furnizeze tratament medical adecvat oricărui deţinut.
Astfel, în cauza McGlichey c. Marea Britanie (hotărârea 50390/99 din 29 aprilie 2003, secţia a II a) cu privire la tratamentul pentru sevraj de care a benficiat victima, Curtea a constatat că, deşi starea sa a fost permanent supravegheată în primele 6 zile de detenţie şi că au fost luate anumite măsuri de ordin medical, victima a vomat în permanenţă în acest interval de timp şi a pierdut sever din greutate. În plus, deşi starea sa s-a degradat continuu, ea nu a mai fost examintă în următoarele două zile întrucât medicul nu lucra in weekend. Starea de sănătate în care a ajuns victima a produs riscuri grave pentru aceasta. Curtea a considerat că, ţinând cont de obligaţia autorităţilor penitenciare de a furniza tratament medical adecvat oricărui deţinut, există a violare a art.3, victima fiind supusă unor tratamente inumane şi degradante.
O situaţie specială în practica Curţii s-a ivit odată cu aplicarea măsurii expulzării unei persoane, cetăţean din Zambia, diagnosticată sero-positiv, ce solicita dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat semnatar al Convenţiei cu scopul de a benficia de asisteţă medicală, asigurată de acel stat. Curtea a considerat că, doar în circumstanţe excepţionale punerea în executare a unei decizii de expulzare a unui cetăţean străin poate conduce la violarea art.3 din considerente umanitare. Potrivit ambasadei suedeze, SIDA poate fi tratată şi în Zambia, opinie exprimată şi de serviciile de sănătate suedeze, care aveau dreptul legitim de a se exprima asupra considerentelor umanitare ale cauzei. Curtea a considerat că expulzarea nu constituie un tratament inuman, în speţă.
Absenţa tratamentului medical adecvat trebuie analizată în mod concret, ţindu-se cont de consecinţele efective ale acestuia, sau de pericolul vădit pe care-l reprezentă, pentru ca un tratament să intre sub incidenţa art.3 fiind necesar ca acesta să prezinte un minim de gravitate, aşa cum a statuat Curtea în cauza Ene c. României (hotărârea 15110/05 din 18 mai 2006).
În acest sens, Curtea a decis în cauza I.T. c. România (hotărârea 40155/2002 din 24 noiembrie 2005, secţia I), că lipsa medicamentelor pentru câteva zile nu a produs nicio consecinţă asupra stării de sănătate a reclamantului, motiv pentru care nu există o violare a art.3. Curtea a constatat că, cu excepţia unei foarte scurte perioade, autorităţile române s-au achitat corect de sarcina lor, lucru relevat de faptul că starea de sănătate a reclamantului este bună, în condiţiile bolii de care suferă.
Deşi Convenţia nu stipulează nicio obligaţie de a elibera un deţinut pe motive de sănătate, strarea clinică a acestuia poate constitui un element care să conducă la considerarea detenţiei sale ca fiind contrare art.3 (cauza Eren c. Turcia, hotărârea 8062/04 din 10 noiembrie 2005, secţia a IIIa).
De asemenea, în cauza Matencio c. Franţa, Curtea a constatat pe de o parte că, “reclamantul a beneficiat de toate tratamentele medicale existente şi, pe de altă parte, că dreptul francez cunoaşte posibilitatea eliberării condiţionate pe motive de boală, existând înstaţe specializate pentru astfel de proceduri”.
Dintr-o altă perspectivă, mult mai interesantă, apare situaţia deţinutului ce a fost supus unui tratament medicamentos, prescris de medicii penitenciarului, tratament ce, în opinia sa, i-a cauzat suferinţe, atrăgând incidenţa articolului 3 din Convenţie.
Curtea, reamintind pe de o parte obligatia statului ca atunci când o persoană se află sub controlul său, să-i asigure tratament medicamentos necesar, şi neavând, pe de altă parte, niciun motiv concret pentru a contrazice diagnosticul stabilit de medicii penitenciarului, care au afirmat că, după condamnarea la pedeapsa capitală, reclamantul a avut manifestări ale unor afecţiuni psihice, nu constată existenţa unei încălcari a prevederilor Articolului 3 al Convenţiei
marți, 17 mai 2011
miercuri, 4 mai 2011
Teoria "actului clar" şi a "actului clarificat" în procedura hotărârii preliminare
În speţele CILFIT şi Bulmer v. Bollinger s-au conturat noţiunile de „act claire” şi „act eclaire”. Teoria „actului clar” presupune, în esenţă, că dacă o prevedere este clară, nelăsând loc vreunei ambiguităţi, nu se pune nicio problemă de interpretare. Dacă nu există necesitatea interpretării, nu există nici obligativitatea trimiterii.
În ciuda simplităţii acestei aserţiuni, în cazul R v. Henn (1978) modalitatea în care ar trebui interpretată noţiunea de claritate nu a fost foarte evidentă. În CILFIT, această noţiune a fost interpretată în sensul că instanţele naţionale trebuie să aibă convingerea că acea chestiune este la fel de evidentă pentru instanţele naţionale, cum este şi pentru Curte. Aceasta convingere s-ar putea fundamenta în primul rând, cel puţin într-o prima fază, pe existenţa unei jurisprudenţe consistente a Curţii în probleme similare, care să urmeze aceeaşi direcţie.
Teoria „actului clar” a suscitat o serie de discuţii. Desigur, în privinţa alin. 2 al art. 234 nu se pun probleme, dată fiind libertatea instanţei de aprecia oportunitatea trimiterii. Însă în legătură cu alin. 3 al aceluiaşi articol, având în vedere obligaţia instanţelor vizate de acest text de a face trimiterea, se pot ridica o serie de probleme.
În considerarea acestei obligaţii, s-ar putea naşte întrebarea dacă pentru aceste instanţe există posibilitatea de a considera actul atât de clar, încât să se elibereze de obligaţia de trimitere, cu atât mai mult cu cât nu poate fi exclusă posibilitatea ca părţile să invoce chestiuni de drept comunitar în scop dilatoriu, în pofida clarităţii acestora.
În această din urmă situaţie, procedura trimiterii ar fi lipsită de substanţă, iar obligaţia impusă de alin. 3 golită de conţinut. Aceste probleme au fost lămurite în mare măsură de Curte în cauza CILFIT.
Dificultăţile legate de calificarea unui act comunitar ca fiind „clar” de către instanţele naţionale rezidă, în primul rând, din diversitatea sistemelor juridice în care acestea funcţionează şi în care acelaşi concept juridic poate fi interpretat diferit.
În ciuda acestor dificultăţi şi în virtutea compromisului mai sus enunţat, Curtea a acceptat în unele cazuri aplicarea teoriei „actului clar”, permiţând instanţelor naţionale să-şi asume responsabilitatea pentru rezolvarea problemelor de drept comunitar survenite în procedurile pendinte în faţa lor. În cauza CILFIT, Curtea a arătat că „aplicarea corectă a dreptului comunitar trebuie să fie aşa de evidentă încât să nu lase nici o posibilitate pentru vreo îndoială rezonabilă în ce priveşte maniera în care chestiunea ridicată urmează să fie rezolvată”.
În cauza CILFIT, s-a decis totodată că omisiunea instanţei naţionale de a face o trimitere nu constituie o încălcare a art. 10 din Tratatul CE, în cazul în care împrejurările speţei sunt similare cu cele ale altui caz asupra căruia Curtea s-a pronunţat deja. Aşadar, autoritatea de care se bucură interpretarea oferita de Curte în temeiul art. 234 poate lipsi această obligaţie de trimitere de scopul pentru care a fost instituită.
În cauza Da Costa-decizia din 27 martie 1963, Cauzele reunite C-28 la 30/62, Da Costa en Schaake, Jacob Meijer NV, Hoechst-Holland NV v. Netherlands Inland Revenue Administration, Curtea a statuat că problemele de interpretare ridicate sunt identice cu cele pe care le clarificase deja în cazul van Gend en Loos, fără a fi prezentate elemente noi. Astfel că, prin cazul Da Costa Curtea a iniţiat un sistem al precedentelor. Astfel a luat nastere teoria „actului clarificat potrivit careia, interpretarea dreptului comunitar ar putea fi clară într-o nouă cauză, având în vedere o hotărâre preliminară anterioară.
Este însă necesară în acest scop o similitudine a cauzelor mergând până la confuziune, care să nu lase nici o îndoială asupra necesităţii aplicării hotărârii preliminare anterioare într-un caz subsecvent. Daca există „act eclaire”, instanţa ale cărei hotărâri nu pot fi contestate va fi exonerată de obligaţia instituită de alin. 3 al art. 234 în sarcina sa de a solicita o hotărâre preliminară, fiind liberă să aprecieze asupra necesităţii trimiterii.
În cauza Hoffman La Roche, Curtea a stabilit încă o situaţie în care instanţele de ultim grad de jurisdicţie nu sunt obligate să solicite o hotărâre preliminară. Curtea a arătat că aceste instanţe nu sunt obligate să trimită o întrebare preliminară atunci când întrebarea este adresată în cadrul unei proceduri interlocutorii (în speţă, era vorba de ordonanţa preşedinţială, conform dreptului german), chiar dacă decizia care trebuie adoptată în cadrul acestei proceduri nu mai poate fi supusă unei căi de atac, cu condiţia ca fiecare dintre părţi să poată deschide sau solicita deschiderea unei proceduri pe fond, în cursul căreia chestiunea provizoriu soluţionată în cadrul procedurii sumare să poată fi reexaminată şi să poată face obiectul unei trimiteri, în temeiul art. 234.
În ciuda simplităţii acestei aserţiuni, în cazul R v. Henn (1978) modalitatea în care ar trebui interpretată noţiunea de claritate nu a fost foarte evidentă. În CILFIT, această noţiune a fost interpretată în sensul că instanţele naţionale trebuie să aibă convingerea că acea chestiune este la fel de evidentă pentru instanţele naţionale, cum este şi pentru Curte. Aceasta convingere s-ar putea fundamenta în primul rând, cel puţin într-o prima fază, pe existenţa unei jurisprudenţe consistente a Curţii în probleme similare, care să urmeze aceeaşi direcţie.
Teoria „actului clar” a suscitat o serie de discuţii. Desigur, în privinţa alin. 2 al art. 234 nu se pun probleme, dată fiind libertatea instanţei de aprecia oportunitatea trimiterii. Însă în legătură cu alin. 3 al aceluiaşi articol, având în vedere obligaţia instanţelor vizate de acest text de a face trimiterea, se pot ridica o serie de probleme.
În considerarea acestei obligaţii, s-ar putea naşte întrebarea dacă pentru aceste instanţe există posibilitatea de a considera actul atât de clar, încât să se elibereze de obligaţia de trimitere, cu atât mai mult cu cât nu poate fi exclusă posibilitatea ca părţile să invoce chestiuni de drept comunitar în scop dilatoriu, în pofida clarităţii acestora.
În această din urmă situaţie, procedura trimiterii ar fi lipsită de substanţă, iar obligaţia impusă de alin. 3 golită de conţinut. Aceste probleme au fost lămurite în mare măsură de Curte în cauza CILFIT.
Dificultăţile legate de calificarea unui act comunitar ca fiind „clar” de către instanţele naţionale rezidă, în primul rând, din diversitatea sistemelor juridice în care acestea funcţionează şi în care acelaşi concept juridic poate fi interpretat diferit.
În ciuda acestor dificultăţi şi în virtutea compromisului mai sus enunţat, Curtea a acceptat în unele cazuri aplicarea teoriei „actului clar”, permiţând instanţelor naţionale să-şi asume responsabilitatea pentru rezolvarea problemelor de drept comunitar survenite în procedurile pendinte în faţa lor. În cauza CILFIT, Curtea a arătat că „aplicarea corectă a dreptului comunitar trebuie să fie aşa de evidentă încât să nu lase nici o posibilitate pentru vreo îndoială rezonabilă în ce priveşte maniera în care chestiunea ridicată urmează să fie rezolvată”.
În cauza CILFIT, s-a decis totodată că omisiunea instanţei naţionale de a face o trimitere nu constituie o încălcare a art. 10 din Tratatul CE, în cazul în care împrejurările speţei sunt similare cu cele ale altui caz asupra căruia Curtea s-a pronunţat deja. Aşadar, autoritatea de care se bucură interpretarea oferita de Curte în temeiul art. 234 poate lipsi această obligaţie de trimitere de scopul pentru care a fost instituită.
În cauza Da Costa-decizia din 27 martie 1963, Cauzele reunite C-28 la 30/62, Da Costa en Schaake, Jacob Meijer NV, Hoechst-Holland NV v. Netherlands Inland Revenue Administration, Curtea a statuat că problemele de interpretare ridicate sunt identice cu cele pe care le clarificase deja în cazul van Gend en Loos, fără a fi prezentate elemente noi. Astfel că, prin cazul Da Costa Curtea a iniţiat un sistem al precedentelor. Astfel a luat nastere teoria „actului clarificat potrivit careia, interpretarea dreptului comunitar ar putea fi clară într-o nouă cauză, având în vedere o hotărâre preliminară anterioară.
Este însă necesară în acest scop o similitudine a cauzelor mergând până la confuziune, care să nu lase nici o îndoială asupra necesităţii aplicării hotărârii preliminare anterioare într-un caz subsecvent. Daca există „act eclaire”, instanţa ale cărei hotărâri nu pot fi contestate va fi exonerată de obligaţia instituită de alin. 3 al art. 234 în sarcina sa de a solicita o hotărâre preliminară, fiind liberă să aprecieze asupra necesităţii trimiterii.
În cauza Hoffman La Roche, Curtea a stabilit încă o situaţie în care instanţele de ultim grad de jurisdicţie nu sunt obligate să solicite o hotărâre preliminară. Curtea a arătat că aceste instanţe nu sunt obligate să trimită o întrebare preliminară atunci când întrebarea este adresată în cadrul unei proceduri interlocutorii (în speţă, era vorba de ordonanţa preşedinţială, conform dreptului german), chiar dacă decizia care trebuie adoptată în cadrul acestei proceduri nu mai poate fi supusă unei căi de atac, cu condiţia ca fiecare dintre părţi să poată deschide sau solicita deschiderea unei proceduri pe fond, în cursul căreia chestiunea provizoriu soluţionată în cadrul procedurii sumare să poată fi reexaminată şi să poată face obiectul unei trimiteri, în temeiul art. 234.
marți, 3 mai 2011
Cazuri în care instanţa naţională are obligaţia să trimită Curţii Europene de Justiţie întrebarea preliminară
În termenii alin. 3 al art. 234, instanţele naţionale ale căror decizii nu pot fi contestate pe nicio cale, sunt obligate să defere chestiunea Curţii. Domeniul de aplicare al acestei dispoziţii nu este însă foarte clar. Aşa numita „teorie abstractă” susţine că este vorba de instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate niciodată. Aşadar, tribunalul naţional ar fi instanţa de cel mai înalt grad care trebuie să solicite hotărârea preliminară. Potrivit „teoriei concrete” acest paragraf vizează fiecare organ de jurisdicţie care judecă în ultimă instanţă şi care este cea mai înaltă instanţă, această calificare dându-se în funcţie de situaţia concretă, fiind fără relevanţă poziţia pe care acesta o ocupă în sistemul jurisdicţional al statului membru.
În cauza Flaminio Costa v. ENEL, Curtea a optat pentru cea de-a doua teorie.
Rezultă din prevederile aliniatului 3 al art. 234 că o trimitere este obligatorie atunci când nu există nici un remediu legal potrivit dreptului naţional, iar o decizie este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri de către instanţa naţională. În consecinţă, dacă o instanţă supremă încalcă obligaţia ce îi revine în temeiul art. 234 (3), nefăcând trimiterea către Curte, statul membru respectiv ar putea fi obligat să-l despăgubească pe particularul care a fost astfel privat de drepturile sale recunoscute de dreptul comunitar- C224/01, Kobler v Austria.
În cauza Kobler v. Austria, Curtea a statuat că „pentru a evita ca drepturile conferite persoanelor particulare să fie ignorate, o instanţă ale cărei hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea în temeiul art. 234, alin.3.
În consecinţă rezultă din exigenţele inerente protecţiei drepturilor persoanelor care se prevalează de dreptul comunitar că ele trebuie să aibă posibilitatea de a obţine în faţa unei instanţei naţionale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestor drepturi printr-o decizie a unei instanţe care judecă în ultimă instanţă (Cauzele reunite C-46/93 şi C-48/93 Brasserie du Pecheur şi Factortame)”.
În cauza CILFIT -decizia din 6 octombrie 1982, Srl CILFIT and Lanificio di Gavardo SpA v Ministry of Health, C 283/81, Curtea europeană a fost sesizată de Curtea Supremă de Justiţie italiană cu o întrebare ce viza existenţa în sarcina organelor de jurisdicţie care judecă în ultimă instanţă a unei obligaţii de trimitere care nu i-ar permite instanţei naţionale să mai facă vreo apreciere asupra temeiniciei întrebării adresate sau dacă din contră subordonează această obligaţie existenţei prealabile a unei îndoieli rezonabile privind interpretarea. Prin hotărârea preliminară dată în această cauză, Curtea a trasat o serie de principii importante care guvernează obligaţia de trimitere.
Potrivit Curţii „această obligaţie de sesizare se înscrie în cadrul cooperării instituite pentru a asigura buna aplicare şi interpretarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre, între instanţele naţionale, în calitatea acestora de instanţe însărcinate cu aplicarea dreptului comunitar, şi Curtea de Justiţie”. Curtea a subliniat faptul că art. 234 nu constituie o cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu pendinte în faţa unei instanţe naţionale.
Ca atare, nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de drept comunitar pentru ca instanţa să fie automat obligată să facă o trimitere.
În pofida dispoziţiilor art. 234 (3), analizând raportul dintre acest text şi cel al alin. 2, Curtea a decis în cazul CILFIT că instanţele naţionale la care se face referire la alin. 3 au aceeaşi putere discreţionară, asemenea celorlalte instanţe, de a aprecia necesitatea unei decizii a Curţii într-o problemă de interpretare a dreptului comunitar. În continuare, Curtea a concluzionat că o instanţă naţională nu trebuie să facă o trimitere dacă: întrebarea este irelevantă; dispoziţiile comunitare în discuţie au fost deja interpretate de Curte; aplicarea corectă a dreptului comunitar este atât de evidentă încât nu lasă loc nici unei îndoieli
În cauza Flaminio Costa v. ENEL, Curtea a optat pentru cea de-a doua teorie.
Rezultă din prevederile aliniatului 3 al art. 234 că o trimitere este obligatorie atunci când nu există nici un remediu legal potrivit dreptului naţional, iar o decizie este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri de către instanţa naţională. În consecinţă, dacă o instanţă supremă încalcă obligaţia ce îi revine în temeiul art. 234 (3), nefăcând trimiterea către Curte, statul membru respectiv ar putea fi obligat să-l despăgubească pe particularul care a fost astfel privat de drepturile sale recunoscute de dreptul comunitar- C224/01, Kobler v Austria.
În cauza Kobler v. Austria, Curtea a statuat că „pentru a evita ca drepturile conferite persoanelor particulare să fie ignorate, o instanţă ale cărei hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea în temeiul art. 234, alin.3.
În consecinţă rezultă din exigenţele inerente protecţiei drepturilor persoanelor care se prevalează de dreptul comunitar că ele trebuie să aibă posibilitatea de a obţine în faţa unei instanţei naţionale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestor drepturi printr-o decizie a unei instanţe care judecă în ultimă instanţă (Cauzele reunite C-46/93 şi C-48/93 Brasserie du Pecheur şi Factortame)”.
În cauza CILFIT -decizia din 6 octombrie 1982, Srl CILFIT and Lanificio di Gavardo SpA v Ministry of Health, C 283/81, Curtea europeană a fost sesizată de Curtea Supremă de Justiţie italiană cu o întrebare ce viza existenţa în sarcina organelor de jurisdicţie care judecă în ultimă instanţă a unei obligaţii de trimitere care nu i-ar permite instanţei naţionale să mai facă vreo apreciere asupra temeiniciei întrebării adresate sau dacă din contră subordonează această obligaţie existenţei prealabile a unei îndoieli rezonabile privind interpretarea. Prin hotărârea preliminară dată în această cauză, Curtea a trasat o serie de principii importante care guvernează obligaţia de trimitere.
Potrivit Curţii „această obligaţie de sesizare se înscrie în cadrul cooperării instituite pentru a asigura buna aplicare şi interpretarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre, între instanţele naţionale, în calitatea acestora de instanţe însărcinate cu aplicarea dreptului comunitar, şi Curtea de Justiţie”. Curtea a subliniat faptul că art. 234 nu constituie o cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu pendinte în faţa unei instanţe naţionale.
Ca atare, nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de drept comunitar pentru ca instanţa să fie automat obligată să facă o trimitere.
În pofida dispoziţiilor art. 234 (3), analizând raportul dintre acest text şi cel al alin. 2, Curtea a decis în cazul CILFIT că instanţele naţionale la care se face referire la alin. 3 au aceeaşi putere discreţionară, asemenea celorlalte instanţe, de a aprecia necesitatea unei decizii a Curţii într-o problemă de interpretare a dreptului comunitar. În continuare, Curtea a concluzionat că o instanţă naţională nu trebuie să facă o trimitere dacă: întrebarea este irelevantă; dispoziţiile comunitare în discuţie au fost deja interpretate de Curte; aplicarea corectă a dreptului comunitar este atât de evidentă încât nu lasă loc nici unei îndoieli
luni, 2 mai 2011
Cazuri în care instanța națională are doar facultatea de a solicita Curții Europene de Justiție o hotărâre preliminară
Raportul dintre instanţele naţionale şi Curtea Europeană Justiţie nu este unul de natură ierarhică. Art. 234 CE a fost astfel conceput încât să nu conducă direct sau indirect la o încălcare a competenţelor specifice ale instanţelor naţionale. Procedura trimiterilor preliminare se bazează pe cooperarea şi dialogul dintre instanţele naţionale şi Curtea Europeană. O trimitere preliminară are, în esenţă, natura unui dialog între instanţa naţională, în faţa căreia se află pendinte „acţiunea principală”, singura pe deplin familiarizată cu speţa, şi o instanţă europeană, Curtea Europeană, singura în măsură să asigure interpretarea uniformă a dreptului comunitar.
Cooperarea care caracterizează raporturile dintre Curte şi tribunalele naţionale se traduce şi prin faptul că, deşi Curtea contribuie direct şi complementar la luarea unei decizii de către instanţele naţionale, puterea sa de a se asigura de respectarea hotărârii sale sub acest aspect este limitată, dacă nu aproape inexistentă. Aceste raporturi ce exclud subordonarea explică şi raţiunea pentru care, în principiu, instanţele naţionale au numai facultatea, nu şi obligaţia de a solicita Curţii o hotărâre preliminară.
Curtea nu poate obliga o instanţă naţională să facă o trimitere. Totuşi, art. 234 obligă în anumite cazuri instanţele naţionale să facă astfel de trimiteri, cu anumite nuanţări create de Curte pe cale jurisprudenţială, după cum se va putea vedea în continuare.
În timp ce paragraful 2 al art. 234 prevede că instanţele naţionale decid dacă solicită sau nu o hotărâre preliminară, nefiind obligate în acest sens, paragraful 3 prevede că în anumite cazuri, instanţele naţionale vor deferi chestiunea Curţii. Rezultă, deci, o distincţie clară între trimiterile facultative şi trimiterile obligatorii.
Se impune precizarea că prevederile cuprinse în Tratatul Euratom nu cuprind diferenţe semnificative prin comparaţie cu cele ale art. 234 CE.
Atunci când o problemă de natura celor prevăzute la art. 234 alin. 1 este ridicată în faţa unui organ de jurisdicţie al unui stat membru, acest organ are dreptul de a cere Curţii de justiţie, în virtutea alin. 2 din acest articol, să hotărască asupra acestei chestiuni, dacă el consideră că este necesară o decizie în această privinţă. Pe cale de consecinţă, instanţei naţionale nu îi incumbă nici o obligaţie în acest sens- Decizia din 9 decembrie 1965, Hessische Knappschaft v Maison Singer and sons, C 44/65. În cauza Hessische Knappschaft v Maison Singer and sons, Curtea a arătat că dreptul de a adresa o întrebarea prejudiciară aparţine în exclusivitate tribunalului naţional, care nu poate fi constrâns în acest scop în nici un fel. Cu alte cuvinte, iniţiativa părţilor implicate în procedura aflată pe rolul tribunalului naţional nu poate suplini decizia acestuia din urmă de a se adresa Curţii, el fiind singurul în măsură să procedeze în acest sens. Desigur, o atare interpretare nu exclude de plano, posibilitatea instanţei naţionale de a-şi însuşi punctul de vedere al părţii şi de a solicita Curţii o hotărâre preliminară.
Instanţele naţionale au aşadar, în principiu, posibilitatea de a decide în mod discreţionar daca fac sau nu o trimitere pentru o hotărâre preliminară. Tot ele decid problema legală care va face obiectul trimiterii, precum şi momentul la care vor face trimiterea în cursul procedurii. Bunăoară, o astfel de trimitere se poate face şi în cadrul unei căi de atac. Nici existenţa unei hotărâri preliminare în aceeaşi problemă nu împiedică instanţa naţională să facă o trimitere- Da Costa v. Administraţia fiscală olandeză, C 28-30/62.
Desigur, în acest din urmă caz, judecătorul naţional se va putea abţine să sesizeze Curtea, utilizând răspunsul dat deja de aceasta. Dacă va considera însă oportună trimiterea, nimic nu-l va împiedica să o facă- Decizia din 7 iulie 1988, Alexander der Moskel, C 55/86, inclusiv în situaţia în care Curtea i-a adus la cunoştinţă existenţă unei hotărâri preliminare într-o chestiune similară- Decizia din 17 decembrie 1987, Graziano Mattiazo, c 422/85.
În cauza Rheinmuhlen-Dusseldorf , Curtea a arătat că „instanţa care nu se pronunţă în ultimă instanţă trebuie să fie liberă, dacă ea consideră că soluţia în drept dată de instanţa superioară o poate conduce la pronunţarea unei soluţii contrare dreptului comunitar, să sesizeze Curtea de Justiţie cu întrebările care o preocupă. Dacă instanţa care nu se pronunţă în ultimă instanţă ar fi ţinută, fără posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiţie, competenţa acesteia din urmă de a hotărî cu titlu preliminar şi aplicarea dreptului comunitar la nivelul tuturor gradelor de jurisdicţie din sistemele judiciare naţionale ar fi împiedicate”.
În sensul celor arătate, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea a arătat că „numai instanţa naţională sesizată cu soluţionarea litigiului are competenţa să aprecieze atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii în temeiul articolului 234 CE”- Irish Creamery Milk Suppliers Association şi alţii, 36/80 şi 71/80.
Două aspecte sunt importante în ce priveşte exerciţiul acestei puteri discreţionare a instanţelor naţionale: când ar trebui exercitat acest drept şi pe ce bază.
În ce priveşte primul aspect, o instanţă naţională ar trebui să facă o trimitere numai atunci când este necesar în scopul pronunţării unei hotărâri. În cauza Bulmer v. Bollinger (1974), s-a sugerat că o trimitere este necesară numai dacă este decisivă pentru judecată. O trimitere nu va fi considerată necesară în cazul în care Curtea s-a pronunţat deja asupra problemei în discuţie sau dacă problema era suficient de clară şi dincolo de orice îndoială.
În pofida faptul că decizia de a solicita o hotărâre preliminară aparţine instanţelor naţionale, Curtea a admis că, în circumstanţe excepţionale, este îndreptăţită să analizeze condiţiile în care este sesizată de o instanţă naţională pe calea procedurii preliminare în scopul de a şi verifica propria competenţă- C 104/79 şi C 244/80 Foglia vs. Novello. Aceasta este situaţia atunci când problema supusă Curţii este de natură pur ipotetică, întrucât spiritul de colaborare care trebuie să stea la baza procedurii trimiterii preliminare presupune ca instanţa naţională să aibă în vedere funcţia conferită Curţii, care este aceea de a contribui la administrarea justiţiei în statele membre, şi nu de a formula opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice- Irish Creamery Milk Suppliers Association şi alţii, 36/80 şi 71/80.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect, ca regulă generală, cu excepţia situaţiilor urgente, împrejurările speţei, precum şi problemele de drept naţional, ar trebui stabilite înainte de trimitere- Bulmer v. Bollinger (1974); R v. Henn (H.L.1978). În acest sens, Curtea a arătat că „poate fi avantajos în funcţie de circumstanţe ca elementele cauzei să fie stabilite şi ca aspectele de drept pur naţional să fie soluţionate în momentul trimiterii”.
În cazul Bulmer v. Bollinger, s-a sugerat că ar trebui luate în considerare mai multe elemente: circumstanţele de fapt ale speţei ar trebui stabilite în avans pentru a se putea decide dacă trimiterea era necesară sau nu; costurile suportate de către părţi; dificultatea sau importanţa întrebării; dorinţa părţilor, cu toate că instanţele sunt cele care decid trimiterea; necesitatea de a evita supraaglomerarea Curţii.
După cum rezultă din cele învederate mai sus, în cazul prevăzut la alin. 2 al art. 234, instanţele naţionale pot hotărî, în anumite limite trasate în jurisprudenţa Curţii, dacă au nevoie de o hotărâre preliminară a Curţii pentru a fi în măsură să procedeze la judecarea cauzelor lor. Se impune a fi subliniat faptul că, deşi instanţa naţional poate să considere actul de drept comunitar ca fiind pe deplin valabil şi, în consecinţă să nu procedeze la o trimitere, ea nu are niciodată puterea de a declara un astfel de act ca fiind nevalabil.
În cauza Foto Frost v. Hauptzollamt Luebeck Ost, Curtea a arătat că instanţele naţionale ale căror decizii pot fi contestate potrivit dreptului naţional pot aprecia validitatea unui act comunitar, iar în ipoteza în care consideră că argumentele invocate de către părţi în sprijinul nevalabilităţii acelui act sunt nefondate, le pot respinge, apreciind actul ca fiind valabil. Pe de altă parte, fie că este vorba de o instanţă ale cărei decizii pot fi contestate, fie că este vorba de un organ de jurisdicţie care pronunţă decizii în ultimă instanţă, ele nu au competenţa de a declara actele comunitare invalide.
În ultima perioadă s-a conturat o veritabilă prezumţie în favoarea trimiterilor la Curte, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile în acest sens. Cu alte cuvinte, ori de câte ori o instanţă naţională, după ce a stabilit împrejurările de fapt ale speţei, apreciază că o problemă de drept comunitar are o importanţă decisivă în pronunţarea unei hotărâri finale, va face, ca regulă generală, o trimitere preliminară, cu excepţia cazului în care apreciază că poate să soluţioneze problema ea însăşi. O asemenea încredere în posibilităţile proprii nu poate fi fundamentată decât pe o analiză completă a diferenţelor dintre legislaţia naţională şi cea comunitară, a capcanelor inerente unui domeniu nefamiliar, a necesităţii unei interpretări uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre, cu luarea în considerare, prin comparaţie, a expertizei şi avantajelor logistice de care beneficiază Curtea.
În considerarea elementelor mai sus indicate, Curtea a arătat că instanţele inferioare, care în principiu se bucură de libertatea de a face trimiteri la Curte, sunt totuşi obligate să procedeze în sensul trimiterii, în cazul în care există o îndoială serioasă asupra validităţii actelor comunitare de drept derivat, obligaţie subsumată condiţiei ca o decizie a Curţii să fie necesară pentru soluţionarea cauzei.
Totuşi, în cauza Giuseppe Sacchi, Curtea a statuat că motivele pentru care instanţa naţională decide să facă o trimitere nu sunt supuse controlului Curţii, dată fiind separarea de funcţii între Curte şi instanţele naţionale. În acest sens s-a pronunţat Curtea şi în decizia data în cauza Flaminio Costa v. ENEL. Întrucât în această cauză s-a făcut plângere împotriva faptului că instanţa italiană a solicitat o interpretare a tratatului care nu ar fi fost necesară soluţionării litigiului aflat pe rolul său, Curtea a arătat că art. 234 CE, bazat pe „o separare netă a competenţelor între instanţele naţionale şi Curte, nu o împuterniceste pe aceasta din urmă nici să examineze faptele cauzei şi nici să critice motivele şi obiectivele cererii de interpretare.”
Cooperarea care caracterizează raporturile dintre Curte şi tribunalele naţionale se traduce şi prin faptul că, deşi Curtea contribuie direct şi complementar la luarea unei decizii de către instanţele naţionale, puterea sa de a se asigura de respectarea hotărârii sale sub acest aspect este limitată, dacă nu aproape inexistentă. Aceste raporturi ce exclud subordonarea explică şi raţiunea pentru care, în principiu, instanţele naţionale au numai facultatea, nu şi obligaţia de a solicita Curţii o hotărâre preliminară.
Curtea nu poate obliga o instanţă naţională să facă o trimitere. Totuşi, art. 234 obligă în anumite cazuri instanţele naţionale să facă astfel de trimiteri, cu anumite nuanţări create de Curte pe cale jurisprudenţială, după cum se va putea vedea în continuare.
În timp ce paragraful 2 al art. 234 prevede că instanţele naţionale decid dacă solicită sau nu o hotărâre preliminară, nefiind obligate în acest sens, paragraful 3 prevede că în anumite cazuri, instanţele naţionale vor deferi chestiunea Curţii. Rezultă, deci, o distincţie clară între trimiterile facultative şi trimiterile obligatorii.
Se impune precizarea că prevederile cuprinse în Tratatul Euratom nu cuprind diferenţe semnificative prin comparaţie cu cele ale art. 234 CE.
Atunci când o problemă de natura celor prevăzute la art. 234 alin. 1 este ridicată în faţa unui organ de jurisdicţie al unui stat membru, acest organ are dreptul de a cere Curţii de justiţie, în virtutea alin. 2 din acest articol, să hotărască asupra acestei chestiuni, dacă el consideră că este necesară o decizie în această privinţă. Pe cale de consecinţă, instanţei naţionale nu îi incumbă nici o obligaţie în acest sens- Decizia din 9 decembrie 1965, Hessische Knappschaft v Maison Singer and sons, C 44/65. În cauza Hessische Knappschaft v Maison Singer and sons, Curtea a arătat că dreptul de a adresa o întrebarea prejudiciară aparţine în exclusivitate tribunalului naţional, care nu poate fi constrâns în acest scop în nici un fel. Cu alte cuvinte, iniţiativa părţilor implicate în procedura aflată pe rolul tribunalului naţional nu poate suplini decizia acestuia din urmă de a se adresa Curţii, el fiind singurul în măsură să procedeze în acest sens. Desigur, o atare interpretare nu exclude de plano, posibilitatea instanţei naţionale de a-şi însuşi punctul de vedere al părţii şi de a solicita Curţii o hotărâre preliminară.
Instanţele naţionale au aşadar, în principiu, posibilitatea de a decide în mod discreţionar daca fac sau nu o trimitere pentru o hotărâre preliminară. Tot ele decid problema legală care va face obiectul trimiterii, precum şi momentul la care vor face trimiterea în cursul procedurii. Bunăoară, o astfel de trimitere se poate face şi în cadrul unei căi de atac. Nici existenţa unei hotărâri preliminare în aceeaşi problemă nu împiedică instanţa naţională să facă o trimitere- Da Costa v. Administraţia fiscală olandeză, C 28-30/62.
Desigur, în acest din urmă caz, judecătorul naţional se va putea abţine să sesizeze Curtea, utilizând răspunsul dat deja de aceasta. Dacă va considera însă oportună trimiterea, nimic nu-l va împiedica să o facă- Decizia din 7 iulie 1988, Alexander der Moskel, C 55/86, inclusiv în situaţia în care Curtea i-a adus la cunoştinţă existenţă unei hotărâri preliminare într-o chestiune similară- Decizia din 17 decembrie 1987, Graziano Mattiazo, c 422/85.
În cauza Rheinmuhlen-Dusseldorf , Curtea a arătat că „instanţa care nu se pronunţă în ultimă instanţă trebuie să fie liberă, dacă ea consideră că soluţia în drept dată de instanţa superioară o poate conduce la pronunţarea unei soluţii contrare dreptului comunitar, să sesizeze Curtea de Justiţie cu întrebările care o preocupă. Dacă instanţa care nu se pronunţă în ultimă instanţă ar fi ţinută, fără posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiţie, competenţa acesteia din urmă de a hotărî cu titlu preliminar şi aplicarea dreptului comunitar la nivelul tuturor gradelor de jurisdicţie din sistemele judiciare naţionale ar fi împiedicate”.
În sensul celor arătate, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea a arătat că „numai instanţa naţională sesizată cu soluţionarea litigiului are competenţa să aprecieze atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii în temeiul articolului 234 CE”- Irish Creamery Milk Suppliers Association şi alţii, 36/80 şi 71/80.
Două aspecte sunt importante în ce priveşte exerciţiul acestei puteri discreţionare a instanţelor naţionale: când ar trebui exercitat acest drept şi pe ce bază.
În ce priveşte primul aspect, o instanţă naţională ar trebui să facă o trimitere numai atunci când este necesar în scopul pronunţării unei hotărâri. În cauza Bulmer v. Bollinger (1974), s-a sugerat că o trimitere este necesară numai dacă este decisivă pentru judecată. O trimitere nu va fi considerată necesară în cazul în care Curtea s-a pronunţat deja asupra problemei în discuţie sau dacă problema era suficient de clară şi dincolo de orice îndoială.
În pofida faptul că decizia de a solicita o hotărâre preliminară aparţine instanţelor naţionale, Curtea a admis că, în circumstanţe excepţionale, este îndreptăţită să analizeze condiţiile în care este sesizată de o instanţă naţională pe calea procedurii preliminare în scopul de a şi verifica propria competenţă- C 104/79 şi C 244/80 Foglia vs. Novello. Aceasta este situaţia atunci când problema supusă Curţii este de natură pur ipotetică, întrucât spiritul de colaborare care trebuie să stea la baza procedurii trimiterii preliminare presupune ca instanţa naţională să aibă în vedere funcţia conferită Curţii, care este aceea de a contribui la administrarea justiţiei în statele membre, şi nu de a formula opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice- Irish Creamery Milk Suppliers Association şi alţii, 36/80 şi 71/80.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect, ca regulă generală, cu excepţia situaţiilor urgente, împrejurările speţei, precum şi problemele de drept naţional, ar trebui stabilite înainte de trimitere- Bulmer v. Bollinger (1974); R v. Henn (H.L.1978). În acest sens, Curtea a arătat că „poate fi avantajos în funcţie de circumstanţe ca elementele cauzei să fie stabilite şi ca aspectele de drept pur naţional să fie soluţionate în momentul trimiterii”.
În cazul Bulmer v. Bollinger, s-a sugerat că ar trebui luate în considerare mai multe elemente: circumstanţele de fapt ale speţei ar trebui stabilite în avans pentru a se putea decide dacă trimiterea era necesară sau nu; costurile suportate de către părţi; dificultatea sau importanţa întrebării; dorinţa părţilor, cu toate că instanţele sunt cele care decid trimiterea; necesitatea de a evita supraaglomerarea Curţii.
După cum rezultă din cele învederate mai sus, în cazul prevăzut la alin. 2 al art. 234, instanţele naţionale pot hotărî, în anumite limite trasate în jurisprudenţa Curţii, dacă au nevoie de o hotărâre preliminară a Curţii pentru a fi în măsură să procedeze la judecarea cauzelor lor. Se impune a fi subliniat faptul că, deşi instanţa naţional poate să considere actul de drept comunitar ca fiind pe deplin valabil şi, în consecinţă să nu procedeze la o trimitere, ea nu are niciodată puterea de a declara un astfel de act ca fiind nevalabil.
În cauza Foto Frost v. Hauptzollamt Luebeck Ost, Curtea a arătat că instanţele naţionale ale căror decizii pot fi contestate potrivit dreptului naţional pot aprecia validitatea unui act comunitar, iar în ipoteza în care consideră că argumentele invocate de către părţi în sprijinul nevalabilităţii acelui act sunt nefondate, le pot respinge, apreciind actul ca fiind valabil. Pe de altă parte, fie că este vorba de o instanţă ale cărei decizii pot fi contestate, fie că este vorba de un organ de jurisdicţie care pronunţă decizii în ultimă instanţă, ele nu au competenţa de a declara actele comunitare invalide.
În ultima perioadă s-a conturat o veritabilă prezumţie în favoarea trimiterilor la Curte, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile în acest sens. Cu alte cuvinte, ori de câte ori o instanţă naţională, după ce a stabilit împrejurările de fapt ale speţei, apreciază că o problemă de drept comunitar are o importanţă decisivă în pronunţarea unei hotărâri finale, va face, ca regulă generală, o trimitere preliminară, cu excepţia cazului în care apreciază că poate să soluţioneze problema ea însăşi. O asemenea încredere în posibilităţile proprii nu poate fi fundamentată decât pe o analiză completă a diferenţelor dintre legislaţia naţională şi cea comunitară, a capcanelor inerente unui domeniu nefamiliar, a necesităţii unei interpretări uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre, cu luarea în considerare, prin comparaţie, a expertizei şi avantajelor logistice de care beneficiază Curtea.
În considerarea elementelor mai sus indicate, Curtea a arătat că instanţele inferioare, care în principiu se bucură de libertatea de a face trimiteri la Curte, sunt totuşi obligate să procedeze în sensul trimiterii, în cazul în care există o îndoială serioasă asupra validităţii actelor comunitare de drept derivat, obligaţie subsumată condiţiei ca o decizie a Curţii să fie necesară pentru soluţionarea cauzei.
Totuşi, în cauza Giuseppe Sacchi, Curtea a statuat că motivele pentru care instanţa naţională decide să facă o trimitere nu sunt supuse controlului Curţii, dată fiind separarea de funcţii între Curte şi instanţele naţionale. În acest sens s-a pronunţat Curtea şi în decizia data în cauza Flaminio Costa v. ENEL. Întrucât în această cauză s-a făcut plângere împotriva faptului că instanţa italiană a solicitat o interpretare a tratatului care nu ar fi fost necesară soluţionării litigiului aflat pe rolul său, Curtea a arătat că art. 234 CE, bazat pe „o separare netă a competenţelor între instanţele naţionale şi Curte, nu o împuterniceste pe aceasta din urmă nici să examineze faptele cauzei şi nici să critice motivele şi obiectivele cererii de interpretare.”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)