Tipuri de proceduri în care pot fi solicitate hotărâri prealabile-partea II

În general, Curtea de Justiţie a statuat că, art. 234 CE nu subordonează admisibilitatea cererii, caracterului contradictoriu al procedurii în cursul căreia se face trimiterea pentru hotărârea preliminară. Totuşi, acolo unde este cazul, se poate dovedi că este în interesul bunei administrări a justiţiei ca întrebarea preliminară să nu poată fi formulată decât în cadrul unei dezbateri contradictorii. În cauza Simmenthal (hotărârea din 28 iunie 1978, C-70/77, Simmenthal SpA v Amministrazione delle Finanze dello Stato), Curtea a formulat un principiu asemănător. În speţă, Guvernul italian a contestat posibilitatea sesizării Curţii cu o trimitere prejudiciară în cadrul unei proceduri de intervenţie, în care judecătorul a statuat numai pe baza informaţiilor prezentate de reclamantă, condamnând cealaltă parte, fără a-i asculta argumentele.

Procedura ar fi căpătat caracter contradictoriu numai dacă această parte ar fi făcut opoziţie contra deciziei de intervenţie. Rezultă că, în cadrul acestei proceduri, numai una dintre părţi este în măsură să-şi prezinte observaţiile în ceea ce priveşte trimiterea prejudiciară şi, dacă este cazul, să colaboreze cu judecătorul naţional la formularea întrebărilor transmise Curţii. Curtea a respins însă această obiecţiune.

Ea a arătat că „procedura trimiterii prejudiciare este deschisă oricărei instanţe naţionale. Este suficient să se constate că pretorul exercită în cadrul procedurii de intervenţie o funcţie jurisdicţională în sensul art. 177 din Tratat şi că o interpretare a dreptului comunitar a fost considerată de el ca necesară pentru a pronunţa hotărârea, fără să fie nevoie pentru Curte să ia în considerare stadiul procedurii în care chestiunea a fost formulată. ”

Curtea a arătat mai departe că, deşi art. 234 nu impune ca şi condiţie de admisibilitate a cererii pentru hotărârea preliminară ascultarea ambelor părţi, s-ar putea dovedi necesar, în vederea unei bune administrări a justiţiei, ca numai după ce ambele părţi au fost audiate, să se procedeze la sesizarea Curţii. Cu toate acestea, Curtea a conchis că numai judecătorului naţional îi revine sarcina de a aprecia asupra acestei necesităţi.

Curtea s-a pronunţat de mai multe ori asupra admisibilităţii unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare formulate în cadrul unei proceduri de instrucţie penală.

În cauza Pretore di Salo c. X, Curtea a fost sesizată, în temeiul art. 234, cu două întrebări privind interpretarea unei directive (este vorba de Directiva Consiliului 78/659/CEE din 18 iulie 1978 privind calitatea apelor dulci care necesită protecţie sau îmbunatatiri în vederea întretinerii vieţii piscicole).Întrebările au fost formulate în cadrul unei proceduri penale împotriva unor persoane necunoscute, referitoare la anumite infracţiuni comise prin încălcarea mai multor dispoziţii legale referitoare la protecţia apelor.

Guvernul italian, fără a susţine expres necompetenţa Curţii, a atras atenţia asupra funcţiilor exercitate în speţă de magistrat („pretore”), care sunt, deopotrivă, cele ale procurorului şi cele ale judecătorului de instrucţie. Magistratul efectuează, potrivit regulilor naţionale de procedură, anchetele preliminare în calitate de procuror şi, atunci când rezultă că nu există motive pentru continuarea procedurilor, pronunţă o ordonanţă de netrimitere în judecată, în calitate de judecător de instrucţie. Guvernul italian a mai arătat că o asemenea ordonanţă nu poate fi calificată ca un act jurisdicţional, nefiind susceptibilă să dobândească autoritate de lucru judecat sau să creeze o situaţie procedurală irevocabilă. Mai mult, ea nu este nici motivată, or Constituţia italiană impune obligaţia de motivare a actelor jurisdicţionale.

Curtea a observa că pretorii sunt magistraţi care într-o procedură, precum cea în care a fost sesizată Curtea, cumulează funcţiile procurorului şi ale judecătorului de instrucţie. Curtea are competenţa de a răspunde la o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, dacă acea cerere emană de la o instanţă care a acţionat în cadrul misiunii sale de a judeca, în mod independent şi potrivit legii, cauzele pe care legea i le atribuie în competenţă, chiar dacă anumite funcţii ale acestei instanţe, în procedura în care s-a făcut trimiterea prejudiciară, nu are, în sens strict un caracter jurisdicţional, după cum a subliniat Curtea în hotărârea sa. Pe de altă parte, Guvernul italian a mai susţinut că, ţinând seama de stadiul în care se afla procedura, faptele nefiind suficient stabilite, iar responsabilii rămânând încă neidentificaţi, cererea pentru pronunţarea unei hotărâri este prematură.

La rândul său, Comisia a susţinut inadmisibilitatea cererii de pronunţare a hotărârii preliminare, cu motivarea că într-o procedură penală iniţiată împotriva unor autori necunoscuţi este posibil ca o decizie cu privire la fondul cauzei să nu fie niciodată pronunţată. Un alt argument invocat de Comisie pentru necompetenţa Curţii a fost acela că în situaţia în care, după decizia Curţii, persoanele responsabile ar fi identificate, acestea ar fi împiedicate să susţină în faţa Curţii interpretarea dreptului comunitar cea mai conformă cu interesele lor, ceea ce ar constitui o încălcare a dreptului la apărare.

Faţă de aceste argumente, Curtea a reiterat faptul, că deşi poate fi avantajos, potrivit circumstanţelor, ca faptele în cauză să fie stabilite şi problemele ce ţin exclusiv de dreptul naţional să fie soluţionate în momentul în care cererea este trimisă Curţii, pentru ca aceasta din urmă să fie în măsură să dea o interpretare utilă judecătorului naţional, aceste considerente nu sunt de natură să limiteze în nici un mod puterea de apreciere a judecătorului naţional, care este singurul care cunoaşte faptele cauzei în mod direct şi care va pronunţa decizia judiciară. Pe cale de consecinţă, judecătorul naţional este cel mai bine poziţionat pentru a aprecia stadiul procedurii în care are nevoie de o hotărâre preliminară. Considerentele de economie şi utilitate procedurală care stau la baza deciziei de trimitere sunt în exclusivitate la aprecierea judecătorului naţional, Curtea neavând nici o putere să intervină sub acest aspect.

De asemenea, Curtea a mai subliniat faptul că, potrivit unei jurisprudenţe constante, caracterul obligatoriu al hotărârilor preliminare pentru instanţele naţionale nu împiedică judecătorul naţional, căruia i se adresează o astfel de hotărâre, să sesizeze din nou Curtea, în măsura în care apreciază că sesizarea este necesară pentru soluţionarea litigiului. În acest context, dacă în cauza în discuţie făptuitorii ar fi identificaţi ulterior pronunţării de către Curte a unei hotărâri preliminare, judecătorul naţional poate face o nouă trimitere Curţii, în măsura în care apreciază că prin aceasta este respectat dreptul la apărare. Aşa cum a decis Curtea în cauza Wunsche, o nouă sesizare poate fi justificată atunci când judecătorul naţional întâmpină dificultăţi în înţelegerea sau aplicarea hotărârii, atunci când trimite o nouă problemă de drept Curţii sau atunci când supune elemente noi de apreciere care pot determina Curtea să răspundă în mod diferit unei întrebări tranşate anterior (ordonanţa din 5 martie 1986, C-69/85, Wunsche v. Federal Republic of Germany). Ca atare, Curtea s-a declarat competentă să răspundă întrebărilor adresate într-o astfel de procedură.

Şi în cauza Rolex şi Ors (hotărârea Curţii din 7 ianuarie 2004), cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare a fost formulată în cadrul mai multor investigaţii judiciare iniţiate de mai multe societăţi comerciale, titulari ai drepturilor de marcă, drepturi care au fost încălcate prin tranzitarea unor produse contrafăcute pe teritoriul Austriei, de către persoane neidentificate. În ceea ce priveşte competenţa Curţii de a răspunde întrebărilor trimise în cadrul unei astfel de proceduri, s-a arătat de către reclamantul din litigiul principal faptul că, în dreptul austriac, obiectul anchetei preliminare este acela de a efectua un prim examen al acuzaţiilor privind comiterea unei infracţiuni şi de a clarifica faptele în limita necesară pentru a descoperi elementele care pot conduce fie la încetarea procedurilor penale, fie la începerea urmăririi penale. În consecinţă, decizia referitoare la începerea unei anchete preliminare nu are caracter jurisdicţional şi, deci, cererea adresată Curţii ar fi inadmisibilă.

Faţă de aceste argumente, Curtea a invocat hotărârea pronunţată în cauza Pretore di Salo c. , unde Curtea s-a pronunţat în sensul admisibilităţii cererii pentru o hotărâre preliminară formulată în cursul unei proceduri de instrucţie penală, precum şi hotărârea din cauza Pardini, unde, după cum am arătat, Curtea a acceptat să răspundă la întrebările adresate în cadrul unei proceduri privind măsurile provizorii, susceptibile de a fi confirmate, modificate sau revocate. Mai mult, Curtea a arătat că, în procedura aflată pe rolul instanţei naţionale, aceasta din urmă va adopta, în orice caz, o decizie de natură jurisdicţională, fie că priveşte aplicare eventuală de sancţiuni penale, confiscarea sau distrugerea mărfurilor suspecte de a fi contrafăcute ori netrimiterea în judecată sau clasarea. De asemenea, întrucât alegerea momentului oportun pentru sesizarea Curţii în cursul procedurii, este lăsată la latitudinea judecătorului naţional, Curtea a declarat cererea admisibilă şi în această situaţie.

În cauza Saetti (ordonanţa Curţii din 15 ianuarie 2004, C-235/02, Proceduri penale c. Marco Antonio Saetti şi Andrea Frediani), cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare a fost formulată în cadrul unor proceduri penale începute împotriva a două persoane, Marco Antonio Saetti şi Andrea Frediani, printre altele, pentru nerespectarea legislaţiei italiene privind deşeurile şi prin care Curtea era solicitată să interpreteze o serie de dispoziţii cuprinse în reglementările comunitare privind deşeurile. Cei doi au susţinut, în primul rând, că procedura în cadrul căreia Judecătorul pentru anchete preliminare a acţionat nu este o procedură cu caracter jurisdicţional care să permită sesizarea Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, în baza art. 234 din Tratatul CE. Potrivit acestora, procedura penală nu dobândeşte acest caracter decât din momentul sesizării instanţei, cu excepţia unor cazuri particulare care nu sunt relevante în speţă. Argumentul a fost însă respins de Curte care a arătat că, aşa cum a decis în mod constant, judecătorul de instrucţie sau magistratul care efectuează instrucţia penală constituie o instanţă în sensul art. 234 din Tratatul CE, chemată să statueze, independent şi conform legii, în cauzele date de lege în competenţa sa, în cadrul unei proceduri destinată să conducă la o decizie cu caracter jurisdicţional.

În al doilea rând, inculpaţii au susţinut că interpretarea solicitată Curţii este inutilă. Aceasta deoarece, indiferent care ar fi interpretarea ce i-ar fi dată, directiva în discuţie (75/442) este inopozabilă, ca atare, particularilor şi nu poate servi, prin sine, în mod direct, ca fundament pentru urmărirea penală. Mai mult decât atât, aceştia nu mai putea fi condamnaţi potrivit dreptului naţional pentru faptele care au condus la declanşarea procedurii, care urmare a modificărilor legislative intervenite între timp.

Curtea a respins şi acest argument. După cum a arătat Curtea, o directivă nu poate, într-adevăr, prin sine, să creeze obligaţii în sarcina unui particular şi nu poate fi deci invocată ca atare împotriva sa. Similar, o directivă nu poate avea ca efect, prin sine şi independent de o lege naţională adoptată de un stat membru pentru implementarea acesteia, stabilirea sau agravarea răspunderii penale a persoanelor care acţionează contrar dispoziţiilor sale. În speţă, la momentul constatării faptelor, acestea putea constitui infracţiuni.

Or, Curtea nu are competenţa de a interpreta sau aplica legea naţională în scopul de a stabili consecinţele intervenţiei ulterioare a legislaţiei naţionale care dezincriminează aceste fapte. Pe de altă parte, interpretarea este utilă, în măsura în care ar putea conduce la sesizarea Curţii Constituţionale în scopul de a aprecia legalitatea legislaţiei naţionale, cererea fiind aşadar admisibilă.

Deşi Curtea a statuat că, în circumstanţe excepţionale, poate examina condiţiile în care este sesizată de instanţa naţională, în scopul de a-şi verifica propria competenţă, aceasta a subliniat că poate refuza să statueze asupra unei întrebări trimise pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare de către o instanţă naţională, numai atunci când este evident că interpretarea solicitată nu are nici o legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a da un răspuns util întrebărilor care îi sunt puse (hotărârea Curţii din 13 martie 2001, C-379/98, PreussenElektra AG v Schhleswag AG, in the presence of Windpark Reußenköge III GmbH and Land Schleswig-Holstein.)


Curtea a fost chemată să decidă şi cu privire la admisibilitatea cererii pentru o hotărâre preliminară în cadrul unei proceduri graţioase (necontencioasă). În cauza Job Centre-hotărârea Curţii din 19 octombrie 1985, C-111/94, Job Centre Coop. ARL, întrebările au fost formulate în cadrul unei cereri de confirmare a actului constitutiv al unei societăţi. Comisia şi Guvernul au susţinut inadmisibilitatea cererii, dat fiind faptul că a fost formulată în cadrul unei proceduri necontencioase care nu este destinată să conducă la o decizie pentru rezolvarea unui litigiu în urma unei proceduri contradictorii, ci la o decizie cu caracter administrativ. Potrivit dreptului italian, cererea de confirmare a actului constitutiv al unei societăţi este examinată în cadrul unei proceduri necontencioase.

Deşi textul art. 234 CE nu condiţionează sesizarea Curţii de caracterul contradictoriu al procedurii în cursul căreia judecătorul naţional formulează o întrebare preliminară-cauza C-18/93, Corsica Ferries Italia v. Corpo dei Piloti del Porto di Genova, rezultă, nu mai puţin, din art. 234 CE, că o instanţă naţională poate trimite o întrebare Curţii numai dacă pe rolul său se află un litigiu şi dacă este chemată să se pronunţe în cadrul unei proceduri care să conducă la darea unei decizii cu caracter jurisdicţional, ceea ce nu este cazul în speţă.

Curtea a arătat că „instanţa naţională, atunci când statuează potrivit dispoziţiilor naţionale aplicabile şi în cadrul unei proceduri necontencioase asupra unei cereri de confirmare a statului unei societăţi comerciale în scopul înscrierii acesteia în registru, exercită o funcţie nejurisdicţională, care, în alte state membre, este atribuită unor autorităţi administrative.

Ea exercită autoritatea administrativă, fără a fi, în acelaşi timp, chemată să soluţioneze un litigiu. Numai dacă persoana abilitată de lege să ceară confirmarea introduce un recurs împotriva unui refuz de confirmare şi, în consecinţă, de înregistrare, instanţa sesizată poate fi considerată, ca exercitând, în sensul articolului 177 din Tratatul CE, o funcţie de natură jurisdicţională, având ca obiect anularea unui act care vatămă un drept al solicitantului”- în acelaşi sens s-a pronunţat Curtea şi prin Hotărârea din 12 noiembrie 1974, în cauza 32/74, Friedrich Haaga GmbH. Curtea nu are, aşadar, competenţa de a răspunde la întrebările formulate într-o asemenea procedură necontencioasă.

Cât priveşte posibilitatea sesizării Curţii cu o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în cadrul procedurii arbitrale, cu toate că o asemenea posibilitate ar trebui admisă în virtutea concepţiei funcţionale adoptate de Curte în interpretarea noţiunii de organ de jurisdicţie, Curtea a respins această ipoteză. În cauza Nordsee- hotărârea din 23 martie 1982, C-102/81, Entreprise Nordsee, Curtea respins întrebarea formulată de un tribunal arbitral, arătând că legătura dintre procedura arbitrală şi organizarea căilor de recurs legale în statul membru avut în vedere nu este suficient de strânsă pentru ca arbitrajul să fie calificat drept jurisdicţie în sensul art. 234. pe de altă parte, Curtea a mai arătat că „dacă un arbitraj convenţional ridică chestiuni de drept comunitar, jurisdicţiile obişnuite puteau fi conduse să examineze aceste chestiuni, fie în cadrul concursului pe care ele îl oferă tribunalelor arbitrale, mai ales pentru a asista în anumite acte de procedură sau pentru interpretarea dreptului aplicabil, fie în cadrul controlului sentinţelor arbitrale”.

Ca atare, în cursul unei proceduri arbitrale nu se va putea formula o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare de către Curte, chiar dacă s-ar ivi o chestiune legată de interpretarea dreptului comunitar, de care depinde soluţionarea disputei de către arbitru.

Termenul pentru introducerea unei acţiuni in justiţie - limitare a dreptului de acces la o instanţă, în lumina jurisprudenţei CEDO

În doctrina s-a arătat că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut. Aceasta pentru că, el nu are caracterul unei libertăţi absolute, fiind supus unor limitări. Aceste limitări sunt impuse de puterea de stat, ele având scopul protejării altor interese, ca de exemplu, principiul securităţii raporturilor juridice sau, drepturile şi libertăţile persoanelor.

Astfel, existenţa unor limiări ale dreptului de acces la justiţie este implicită exercitării normale a acestuia, motiv pentru care sunt recunoscute în mod unanim atât la nivelul practicii judiciare interne, cât şi la cel al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aşadar, amintim în aces sens cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei (cererea nr. 28090/95), în care Curtea afirmă că stabilirea bazei legale a unei acţiuni, de către instanţa şi termenele-limită pentru introducerea unei acţiuni, se numară printre limitarile permise, ale dreptului de acces la o instanţă.

Paragraful 44 (traducere neoficiala):
„Pe de alta parte, reisese şi din jurisprudenţa Curţii că ”accesul la un tribunal”, inclusiv dreptul de acces efectiv la o instanţă, nu este un drept absolut, fiind supus unor limitări implicite, în special cu privire la condiţiile de admisibilitate ale unei căi de atac, mai ales că prin insăşi natura lor, căile de atac necesită o astfel de reglementare din partea Statului, care se bucura în această privinţă de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări, nu trebuie să intervină într-o asemenea măsură, încât să suprime, pentru justiţiabil, în esenţa sa dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată. O astfel de limitare, nu trebuie să devină incompatibilă cu prevederile art.6 al.1, ea urmărind un scop legitim şi implicând existenţa unui raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.”

Paragraful 45 (traducere neoficială):
„Prevederile legale referitoare la termenele de prescripţie înlăuntru cărora se poate exercita o cale de atac au, cu siguranţă, ca scop, asigurarea unei bune şi corecte efectuări a actului de justiţie, cu respecatrea principiului securităţii raporturilor juridice. Părţile interesate nu trebuie să piardă din vedere faptul că, aceste prevederi legale nu pot fi eludate.”

Acelaşi punct de vedere este expus şi în cauza Vişan c. României (cererea nr. 15.741/03-paragraful 21).

Curtea a arătat în cauza Ashingdane c. Regatului Unit (cererea nr. 8225/78), că restricţionarea accesului la justiţie nu încalcă în mod necesar dispoziţiile art.6 paragraful 1 din Convenţie, dacă prin acestea se urmăreşte un scop legitim cum este cel al protejării securităţii raporturilor juridice.

Totodată, Curtea a reiterat în hotărârea anterior indicată, principiile enunţate în cauză Golder c. Regatului Unit (cererea 4451/70), şi anume că, dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, ci poate face obiectul unor limitări. Acestea sunt implicit permise, întrucât dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, reglementare care poate să varieze în timp. În stabilirea acestor reglementări, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Însă, deşi decizia finală cu privire la conformitatea unei asemenea reglementări cu principiile Convenţiei aparţine Curţii, aceasta nu are atribuţia de a se substitui analizei unei autorităţi naţionale cu privire la stabilirea acestor limitări şi a eficienţei lor în ordinea juridică naţională.

Aşadar, dreptul de a decide asupra întinderii limitărilor aduse dreptului de acces la justiţie, prin stabilirea unor termene de decădere sau de prescripţie, aparţine în exclusivitate statului, care va ţine cont, în cadrul procesului legislativ, de legitimitatea scopului avut în vedere şi de interesele şi drepturile persoanelor.

Paragraful 32(B) din cauza Golder c. Regatului Unit „De vreme ce împiedicarea accesului la instanţele judecătoreşti, menţionat în paragraful 26 de mai sus, aduce atingere unui drept garantat de art. 6 paragraful 1, ramâne de stabilit dacă aceasta restricţie nu a fost totuşi justificată de vreo limitare legitimă adusă exerciciului dreptului. Accesând opiniile Comisiei şi teza subsidiară a guvernului, Curtea considera că dreptul de acces la instantele judecatoreşti nu este absolut. Fiind vorba despre un drept garantat de Convenţie, poate fi supus unor limitări admise implicit, cu excepţia restrângerilor care aduc atingere chiar substanţei dreptului.”

Curtea a reluat opina exprimată în cauza Khalfaoui c. Franţei (cererea nr. 34791/97), în sensul că, compatibilitatea limitărilor prevăzute de legislaţia internă cu dreptul de acces la o instanţă, drept recunoscut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie „depinde de particularităţile procedurii în cauza, şi în consecinţa, trebuie tinut cont de ansamblul procesului condus în contextual ordinii juridice”.

Principiile invocate în cauza Ashingdane c. Regatului Unit şi dezvoltate în jurisprudenţa ulterioară se aplica şi în ceea ce priveşte sistemul de drept românesc.

Astfel, prin Decizia 894/2006, Curtea Constituţională a statuat “prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi cele convenţionale invocate, orice restricţie fiind admisă timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere”, preluând ideea enunţată în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg.

În plus, chiar Curtea Constituţională a precizat prin Decizia nr.126/2000 că, nu trebuie facută o confuzie între stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi prevăzute de lege, care nu contravin principiului accesului liber la justiţie, condiţii de natura să implice abuzul de drept şi, în acelaşi timp, să asigure celeritatea procedurii, şi, pe de alta parte, ingrădirea accesului la justiţie. Curtea Constituţionala a constatat ca in realitate conditiile prevazute în textele de lege în legatură cu care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate sunt justificate şi nu constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie.

Totodată, urmărind aceeaşi linie de gândire, Curtea Constituţională, printr-o decizie (decizia 189/2006) a aratat că principiul accesului liber la justitie, consactrat prin textul art.21 din Constitutia Romaniei implica, intre altele, adoptarea de catre legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii işi pot exercita drepturile lor procesuale.

De asemenea, amintim decizia nr. 388/2006 prin care Curtea Constituţională a statuat ca termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 pentru formularea notificării nu este de natrură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, prevederile art. 22 din lege fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Într-o decizie recentă (decizia nr. 114/2008), fiind sesizată cu privirea la necostitutionalitatea aceluiaşi text de lege, Curtea Constituţională a reţinut urmatoarele aspecte: “exercitarea unui drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respecatrea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a caror exprimare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Art.45 al.5 din Legea 10/2001 recunoaste dreptul titularului la exercitarea actiunii in constatarea nulitatii absolute a actelor juridice de instrainare a imobilelor preluate in mod abuziv si asigura posibilitatea de valorificare a acestuia in cadrul unui temen, impus de ratiuni sociale majore, respective de evitarea unor stari de incertitudine prelungite in ceea ce priveste raporturile juridice civile, precum si de asigurarea stabilitatii si securitatii acestora, cu atat mai importante cu cat au ca obiet dreptul de proprietate. Imprejurarea ca persoana interesata, desi cunostea sau trebuia sa cunoasca termenul de introducere a actiunii in constatarea nulitatii, precum si consecintele juridice ale nerespectarii acestuia, nu s-a conformat exigentei legale, lipseste de indreptatire critica reglementarii in cauza, potrivit principiului “nemo auditor propriam turpitudinem allegans.”Analizand compatibilitatea art.45 al.5 din Legea nr.10/2001 cu dispozitiile art.1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si ale art. 6 paragraful 1 din aceeasi conventie, raportate la art.20 din Constitutie, Curtea a retinut, in esenta, ca textul de lege criticat se armonizeaza cu aceste prevederi, avand ca scop asigurarea stabilitatii si securitatii raporturilor civile, cu atat mai importante cu cat au ca obiect dreptul de proprietate.”

Prin urmare, din interpretarea deciziilor amintite mai sus, este lesne de tras concluzia ca, formularea din art.21 din Constituţia României“ nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept” nu poate fi interpretată în sens strict, acest drept nefiind unul absolut. „Reglementarea accesului la justiţie contravine acestuia doar atunci când tinde să îl anuleze, impunând condiţii nerezonabile, nu şi când tinde doar să îl regleze.”

Nu în ultimul rând, precizăm faptul că, în ordinea juridică comunitară în care, de altfel, a fost adoptată şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a exprinat în cadrul unei întrebări preliminare, adusă în faţa CJE, opinia potrivit căreia statele memebre au dreptul de a impune termene de prescripţie sau de decădere fără a înfrange principiul efectivităţii accesului la justiţie.

„În privinţa acestui din urma principiu, stabilirea unor termene rezonabile de introducere a acţiunilor, sub sancţiunea decăderii, în vederea asigurării securităţii juridice, este compatibilă cu dreptul comunitar. Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară.”(paragreaful 2 din hotararea CJCE in cauza C-445/06 Danske Slagterier C. Bundesrepublik Deutschland).

Tipuri de proceduri în care pot fi solicitate hotărâri prealabile-partea I

Procedura prejudiciară se prezintă ca un incident în cadrul procedurii derulate în faţa instanţei naţionale, care debutează prin suspendarea procedurii naţionale şi trimiterea chestiunii prejudiciare către Curte. Procedura naţională se va relua după ce Curtea va formula răspunsul său cu privire la chestiunea invocată, sub forma hotărârii preliminare. Litigiul va fi soluţionat în lumina interpretării date de Curte.

Ca atare, după cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii, o instanţă naţională poate trimite o întrebare Curţii numai dacă există un litigiu pe rolul său, care pune în cauză o dispoziţie de drept comunitar ce se impune a fi lămurită sub aspectul conţinutului sau un act comunitar a cărui validitate se contestă, iar instanţa este chemată să se pronunţe în cadrul unei proceduri destinate să conducă la o decizie cu caracter jurisdicţional. (Decizia Curţii din 18 iunie 1980, C-138/80, Jules Borker; Decizia Curţii din 5 martie 1986, C-318/85, Proceduri penale c. Regina Greis Unterweger ; Hotărârea Curţii din 19 octombrie 1985, C-111/94, Job Centre Coop. ARL)

Având în vedere interpretarea extensivă pe care Curtea a adoptat-o în ceea ce priveşte conceptul de organ de jurisdicţie (în acest sens, Capitolul 3, Organele cu atributii jurisdictionale îndrepttite să adreseze întrebari preliminare), incluzând în această categorie, nu numai instanţele judecătoreşti propriu-zise, ci şi alte organisme, nefiind ţinută de calificarea acestora din dreptul naţional. Ca atare, în raport de calificarea dată de Curte organului trimiţător ca fiind de jurisdicţie (în genere, este vorba de întrunirea mai multor criterii: originea legală, permanenţa, existenţa regulilor de procedură contradictorie similare celor care guvernează funcţionarea instanţelor de drept comun, caracterul obligatoriu pentru subiectele de drept, aplicarea regulilor de drept (Hotărârea Curţii din 30 iunie 1966, C-65/61, Vaassen-Gobbels), putem analiza şi tipurile de proceduri corespunzătoare în care se pot solicita hotărâri preliminare.

Dată fiind sfera foarte largă a organelor care pot solicita hotărâri preliminare, rezultă o varietate tot atât de mare a tipurilor de proceduri care se pot derula în faţa acestora şi care pot ocaziona sesizarea Curţii cu o întrebare preliminară. Nu interesează felul competenţei respectivului organ. Ca atare, este irelevantă natura litigiului în cadrul căruia se face trimiterea: civil, penal, fiscal, comercial, de muncă, securitate socială, etc. Ceea ce este însă hotărâtor, pentru stabilirea admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii, este caracterul jurisdicţional al actului care finalizează procedura, fie ea şi administrativă. În absenţa unui atare caracter, este fără relevanţă calificarea organului în faţa căruia se desfăşoară procedura ca fiind de jurisdicţie. Dacă în cauza concretă acest organ îndeplineşte alte funcţii decât funcţia jurisdicţională, trimiterea va fi inadmisibilă.

Instanţa sau alt organ de jurisdicţie care face trimiterea trebuie, aşadar, să fie sesizată cu un litigiu, în care este chemată să pronunţe un act jurisdicţional. Trebuie însă subliniat faptul că litigiul trebuie să fie real, indiferent de tipul procedurii în cadrul căreia se face trimiterea. Litigiul real este acela care comportă o contestaţie între părţi a înţelesului dreptului comunitar şi nu asupra unei cauze în care părţile, în cadrul procesului ce se derulează în faţa instanţei naţionale sunt de acord asupra răspunsului dat şi în care există alte interese în joc decât cele ale părţilor ( I.N.Militaru, Conceptul comunitar de “jurisdicţie naţională” în lumina art. 234 CE, în Revista Română de drept Comunitar, nr. 1/2005).

Trimiterile prejudiciare pot fi formulate în cursul tot cursul procedurii, de exemplu, în etapa cercetării judecătoreşti (Decizia din 24 aprilie 1980, C-65/79, Procureur de la République v René Chatain) sau în cursul unei proceduri în care se pronunţă o hotărâre provizorie(Decizia din 12 decembrie 1969, C-29/69, Erich Stauder v City of Ulm - Sozialamt ). În legătură cu acest din urmă aspect Curtea s-a pronunţat în cauza Hoffman – La Roche (Hotărârea din 24 mai 1977, c-107/76, Hoffmann-La Roche AG v. Centrafarm Vertriebsgesellschaft Pharmazeutischer Erzeugnisse mbH). Ea a arătat că „este frecvent ca aspectul succint şi urgent al unei proceduri să nu împiedice Curtea să se considere valabil sesizată de fiecare dată când o instanţă naţională consideră necesar să o facă.”

În cauza Pardini(Hotărârea Curţii din 21 aprilie 1988, C-338/85, Fratelli Pardini SpA v. Ministero del Commercio con l’Estero şi Banca Toscana (Lucca branch), Curtea a fost sesizată pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în cadrul unei proceduri urgente. Comisia a exprimat îndoieli cu privire la competenţa Curţii de a răspunde cererii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, cu motivarea că decizia Curţii nu îi poate fi utilă magistratului, care a sesizat Curtea în cadrul unei proceduri urgente şi, în acelaşi timp, a dispus măsura provizorie solicitată, unicul obiect al procedurii. Prin urmare, procedura este încheiată la momentul sesizării, iar răspunsul Curţii nu poate fi util decât în procedura asupra fondului cauzei, care nu a fost încă iniţiată şi care, în plus, trebuie iniţiată în faţa unei alte instanţe decât cea care a formulat cererea pentru hotărârea preliminară.

În stabilirea propriei competenţe, în acest caz, Curtea a reiterat faptul că art. 234 CE stabileşte cadrul pentru o cooperare strânsă între instanţele naţionale şi Curte, bazată pe o repartizare a funcţiilor între acestea. În acest cadru, îi revine judecătorului naţional, singurul care cunoaşte în mod direct faptele cauzei şi care trebuie să-şi asume responsabilitatea de a pronunţa decizia judiciară, rolul de a aprecia pertinenţa problemelor de drept ridicate în litigiu şi necesitatea unei hotărâri preliminare, pentru a fi în măsură să pronunţe hotărârea judecătorească. În mod similar, îi revine judecătorului naţional rolul de a decide în ce stadiu al procedurii este necesară trimiterea unei întrebări Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Rezultă din cele arătate mai sus, după cum a subliniat Curtea, că deşi instanţele naţionale au competenţa cea mai extinsă de a sesiza Curtea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare atunci când apreciază că o cauză aflată pe rolul lor ridică chestiuni de drept comunitar, această competenţă le este conferită numai în scopul de a le permite să soluţioneze litigiul aflat în faţa lor, ţinând seama de elementele de drept comunitar clarificate de către Curte. După cum a reţinut Curtea în hotărârea pronunţată în cauza Pretore di Salo c. X ( Hotărârea Curţii din 11 iunie 1987, C-14/86, Pretore di Salo v. Autori neconoscuţi),competenţa sa de a răspunde unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare este subordonată condiţiei ca aceasta să provină de la o instanţă care acţionează în cadrul general al misiunii sale de a judeca, independent şi conform legii, cauzele prevăzute de lege în competenţa sa.

În acest context, în cauza Pardini, Curtea a statuat că nu poate reţine interpretarea potrivit căreia noţiunea de instanţă, în sensul art. 234 CE, priveşte toate instanţele între care sunt repartizate diversele funcţii ce conduc la decizia finală asupra fondului, indiferent care instanţe sunt sesizate în diferitele stadii ale aceluiaşi litigiu. Din redactarea şi economia textului art. 234 CE, rezultă că numai instanţa naţională care apreciază că hotărârea „preliminară solicitată este necesară pentru pronunţarea hotărârii sale” se bucură de dreptul de a sesiza Curtea. Acest drept este, aşadar, rezervat instanţelor care apreciază că o cauză aflată pe rolul lor ridică chestiuni de drept comunitar ce necesită o decizie din partea lor.

Având în vedere considerentele mai sus prezentate, rezultă, după cum am arătat şi în rândurile precedente, că o instanţă naţională nu este abilitată să sesizeze Curtea cu o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, decât dacă pe rolul său se află un litigiu, în cadrul căruia este chemată să pronunţe o decizie susceptibilă de a lua în considerare hotărârea preliminară. În schimb, Curtea nu are competenţa de a examina cererea, dacă la momentul formulării acesteia, procedura în faţa instanţei naţionale era încheiată.

În cauza Pardini, deşi decizia de a trimite o cerere Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare era conţinută într-o ordonanţă prin care a fost luată şi o măsură provizorie, ordonanţa de trimitere nu cuprindea nici o motivare care să indice că hotărârea preliminară urma să-i permită judecătorului care a făcut trimiterea să pronunţe el însuşi o decizie judiciară. În plus, Curtea a subliniat faptul că, adoptând ordonanţa de sesizare a Curţii, magistratul a subscris la o cerere a reclamantului din litigiul principal întemeiată pe considerentul că trimiterea unei întrebări preliminare în stadiul procedurii urgente ar putea accelera procedura ulterioară în faţa instanţei care va judeca fondul cauzei, şi care este diferită de cea în faţa căreia se derulează procedura urgentă. În scopul clarificării acestui aspect, Curtea a cerut reclamantului din litigiul principal şi guvernului statului membru (Guvernul italian), precizări cu privire la derularea procedurii urgente, în general şi în cazul în speţă. Din explicaţiile furnizate, s-a desprins concluzia că respectiva cauză era caracterizată printr-o circumstanţă specială, constând în faptul că magistratul, dispunând luarea măsurii provizorii ante causam şi inaudita altera parte, a omis să fixeze termenul pentru prezentarea părţilor, aşa cum se prevede în regulile de procedură aplicabile. Într-un astfel de caz, potrivit jurisprudenţei naţionale, magistratul rămâne sesizat cu litigiul şi poate cita părţile oricând, în scopul de a confirma, modifica sau retracta măsura luată, atâta vreme cât procedura asupra fondului nu a fost iniţiată.

În considerarea celor mai sus arătate, Curtea a decis că procedura urgentă care a dat loc trimiterii trebuie considerată ca fiind pe rolul magistratului, care poate lua în considerare, care poate lua în considerare hotărârea preliminară, în scopul pronunţării propriei decizii de confirmare, de modificare sau retractare. În consecinţă, el este îndreptăţit să adreseze întrebări Curţii printr-o trimitere prejudiciară.

Şi în cauza Lehtonen şi Castors Braine ( Hotărârea Curţii din 13 aprile 2000, C-176/96, Jyri Lehtonen, Castors Canada Dry Namur-Braine ASBL v. Fédération royale belge des sociétés de basket-ball ASBL (FRBSB), Curtea a fost sesizată în cadrul unei proceduri urgente pentru luarea unei măsuri provizorii. Instanţa naţională a trimis Curţii întrebarea pentru hotărârea preliminară, fără a pronunţa decizia asupra chestiunilor rămase în cauză. Instanţa naţională urma să se pronunţe asupra legalităţii din punct de vedere al dreptului comunitar asupra unor sancţiuni impuse Clubului Castors Braine şi asupra consecinţelor eventuale ale acestor sancţiuni. Cu această ocazie, instanţa naţională urma să pronunţe o decizie în care hotărârea preliminară a Curţii va trebui, în mod obligatoriu luată în considerare. În consecinţă, s-a considerat că instanţa naţională este abilitată, în cadrul procedurii urgente pentru luarea unei măsuri provizorii, să trimită o întrebare Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, Curtea fiind competentă să răspundă la această întrebare.