Cazuri în care instanţa naţională are obligaţia să trimită Curţii Europene de Justiţie întrebarea preliminară

În termenii alin. 3 al art. 234, instanţele naţionale ale căror decizii nu pot fi contestate pe nicio cale, sunt obligate să defere chestiunea Curţii. Domeniul de aplicare al acestei dispoziţii nu este însă foarte clar. Aşa numita „teorie abstractă” susţine că este vorba de instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate niciodată. Aşadar, tribunalul naţional ar fi instanţa de cel mai înalt grad care trebuie să solicite hotărârea preliminară. Potrivit „teoriei concrete” acest paragraf vizează fiecare organ de jurisdicţie care judecă în ultimă instanţă şi care este cea mai înaltă instanţă, această calificare dându-se în funcţie de situaţia concretă, fiind fără relevanţă poziţia pe care acesta o ocupă în sistemul jurisdicţional al statului membru.

În cauza Flaminio Costa v. ENEL, Curtea a optat pentru cea de-a doua teorie.

Rezultă din prevederile aliniatului 3 al art. 234 că o trimitere este obligatorie atunci când nu există nici un remediu legal potrivit dreptului naţional, iar o decizie este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri de către instanţa naţională. În consecinţă, dacă o instanţă supremă încalcă obligaţia ce îi revine în temeiul art. 234 (3), nefăcând trimiterea către Curte, statul membru respectiv ar putea fi obligat să-l despăgubească pe particularul care a fost astfel privat de drepturile sale recunoscute de dreptul comunitar- C224/01, Kobler v Austria.

În cauza Kobler v. Austria, Curtea a statuat că „pentru a evita ca drepturile conferite persoanelor particulare să fie ignorate, o instanţă ale cărei hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea în temeiul art. 234, alin.3.

În consecinţă rezultă din exigenţele inerente protecţiei drepturilor persoanelor care se prevalează de dreptul comunitar că ele trebuie să aibă posibilitatea de a obţine în faţa unei instanţei naţionale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestor drepturi printr-o decizie a unei instanţe care judecă în ultimă instanţă (Cauzele reunite C-46/93 şi C-48/93 Brasserie du Pecheur şi Factortame)”.

În cauza CILFIT -decizia din 6 octombrie 1982, Srl CILFIT and Lanificio di Gavardo SpA v Ministry of Health, C 283/81, Curtea europeană a fost sesizată de Curtea Supremă de Justiţie italiană cu o întrebare ce viza existenţa în sarcina organelor de jurisdicţie care judecă în ultimă instanţă a unei obligaţii de trimitere care nu i-ar permite instanţei naţionale să mai facă vreo apreciere asupra temeiniciei întrebării adresate sau dacă din contră subordonează această obligaţie existenţei prealabile a unei îndoieli rezonabile privind interpretarea. Prin hotărârea preliminară dată în această cauză, Curtea a trasat o serie de principii importante care guvernează obligaţia de trimitere.

Potrivit Curţii „această obligaţie de sesizare se înscrie în cadrul cooperării instituite pentru a asigura buna aplicare şi interpretarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre, între instanţele naţionale, în calitatea acestora de instanţe însărcinate cu aplicarea dreptului comunitar, şi Curtea de Justiţie”. Curtea a subliniat faptul că art. 234 nu constituie o cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu pendinte în faţa unei instanţe naţionale.

Ca atare, nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de drept comunitar pentru ca instanţa să fie automat obligată să facă o trimitere.

În pofida dispoziţiilor art. 234 (3), analizând raportul dintre acest text şi cel al alin. 2, Curtea a decis în cazul CILFIT că instanţele naţionale la care se face referire la alin. 3 au aceeaşi putere discreţionară, asemenea celorlalte instanţe, de a aprecia necesitatea unei decizii a Curţii într-o problemă de interpretare a dreptului comunitar. În continuare, Curtea a concluzionat că o instanţă naţională nu trebuie să facă o trimitere dacă: întrebarea este irelevantă; dispoziţiile comunitare în discuţie au fost deja interpretate de Curte; aplicarea corectă a dreptului comunitar este atât de evidentă încât nu lasă loc nici unei îndoieli

Cazuri în care instanța națională are doar facultatea de a solicita Curții Europene de Justiție o hotărâre preliminară

Raportul dintre instanţele naţionale şi Curtea Europeană Justiţie nu este unul de natură ierarhică. Art. 234 CE a fost astfel conceput încât să nu conducă direct sau indirect la o încălcare a competenţelor specifice ale instanţelor naţionale. Procedura trimiterilor preliminare se bazează pe cooperarea şi dialogul dintre instanţele naţionale şi Curtea Europeană. O trimitere preliminară are, în esenţă, natura unui dialog între instanţa naţională, în faţa căreia se află pendinte „acţiunea principală”, singura pe deplin familiarizată cu speţa, şi o instanţă europeană, Curtea Europeană, singura în măsură să asigure interpretarea uniformă a dreptului comunitar.

Cooperarea care caracterizează raporturile dintre Curte şi tribunalele naţionale se traduce şi prin faptul că, deşi Curtea contribuie direct şi complementar la luarea unei decizii de către instanţele naţionale, puterea sa de a se asigura de respectarea hotărârii sale sub acest aspect este limitată, dacă nu aproape inexistentă. Aceste raporturi ce exclud subordonarea explică şi raţiunea pentru care, în principiu, instanţele naţionale au numai facultatea, nu şi obligaţia de a solicita Curţii o hotărâre preliminară.

Curtea nu poate obliga o instanţă naţională să facă o trimitere. Totuşi, art. 234 obligă în anumite cazuri instanţele naţionale să facă astfel de trimiteri, cu anumite nuanţări create de Curte pe cale jurisprudenţială, după cum se va putea vedea în continuare.

În timp ce paragraful 2 al art. 234 prevede că instanţele naţionale decid dacă solicită sau nu o hotărâre preliminară, nefiind obligate în acest sens, paragraful 3 prevede că în anumite cazuri, instanţele naţionale vor deferi chestiunea Curţii. Rezultă, deci, o distincţie clară între trimiterile facultative şi trimiterile obligatorii.

Se impune precizarea că prevederile cuprinse în Tratatul Euratom nu cuprind diferenţe semnificative prin comparaţie cu cele ale art. 234 CE.

Atunci când o problemă de natura celor prevăzute la art. 234 alin. 1 este ridicată în faţa unui organ de jurisdicţie al unui stat membru, acest organ are dreptul de a cere Curţii de justiţie, în virtutea alin. 2 din acest articol, să hotărască asupra acestei chestiuni, dacă el consideră că este necesară o decizie în această privinţă. Pe cale de consecinţă, instanţei naţionale nu îi incumbă nici o obligaţie în acest sens- Decizia din 9 decembrie 1965, Hessische Knappschaft v Maison Singer and sons, C 44/65. În cauza Hessische Knappschaft v Maison Singer and sons, Curtea a arătat că dreptul de a adresa o întrebarea prejudiciară aparţine în exclusivitate tribunalului naţional, care nu poate fi constrâns în acest scop în nici un fel. Cu alte cuvinte, iniţiativa părţilor implicate în procedura aflată pe rolul tribunalului naţional nu poate suplini decizia acestuia din urmă de a se adresa Curţii, el fiind singurul în măsură să procedeze în acest sens. Desigur, o atare interpretare nu exclude de plano, posibilitatea instanţei naţionale de a-şi însuşi punctul de vedere al părţii şi de a solicita Curţii o hotărâre preliminară.

Instanţele naţionale au aşadar, în principiu, posibilitatea de a decide în mod discreţionar daca fac sau nu o trimitere pentru o hotărâre preliminară. Tot ele decid problema legală care va face obiectul trimiterii, precum şi momentul la care vor face trimiterea în cursul procedurii. Bunăoară, o astfel de trimitere se poate face şi în cadrul unei căi de atac. Nici existenţa unei hotărâri preliminare în aceeaşi problemă nu împiedică instanţa naţională să facă o trimitere- Da Costa v. Administraţia fiscală olandeză, C 28-30/62.

Desigur, în acest din urmă caz, judecătorul naţional se va putea abţine să sesizeze Curtea, utilizând răspunsul dat deja de aceasta. Dacă va considera însă oportună trimiterea, nimic nu-l va împiedica să o facă- Decizia din 7 iulie 1988, Alexander der Moskel, C 55/86, inclusiv în situaţia în care Curtea i-a adus la cunoştinţă existenţă unei hotărâri preliminare într-o chestiune similară- Decizia din 17 decembrie 1987, Graziano Mattiazo, c 422/85.

În cauza Rheinmuhlen-Dusseldorf , Curtea a arătat că „instanţa care nu se pronunţă în ultimă instanţă trebuie să fie liberă, dacă ea consideră că soluţia în drept dată de instanţa superioară o poate conduce la pronunţarea unei soluţii contrare dreptului comunitar, să sesizeze Curtea de Justiţie cu întrebările care o preocupă. Dacă instanţa care nu se pronunţă în ultimă instanţă ar fi ţinută, fără posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiţie, competenţa acesteia din urmă de a hotărî cu titlu preliminar şi aplicarea dreptului comunitar la nivelul tuturor gradelor de jurisdicţie din sistemele judiciare naţionale ar fi împiedicate”.

În sensul celor arătate, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea a arătat că „numai instanţa naţională sesizată cu soluţionarea litigiului are competenţa să aprecieze atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii în temeiul articolului 234 CE”- Irish Creamery Milk Suppliers Association şi alţii, 36/80 şi 71/80.

Două aspecte sunt importante în ce priveşte exerciţiul acestei puteri discreţionare a instanţelor naţionale: când ar trebui exercitat acest drept şi pe ce bază.

În ce priveşte primul aspect, o instanţă naţională ar trebui să facă o trimitere numai atunci când este necesar în scopul pronunţării unei hotărâri. În cauza Bulmer v. Bollinger (1974), s-a sugerat că o trimitere este necesară numai dacă este decisivă pentru judecată. O trimitere nu va fi considerată necesară în cazul în care Curtea s-a pronunţat deja asupra problemei în discuţie sau dacă problema era suficient de clară şi dincolo de orice îndoială.

În pofida faptul că decizia de a solicita o hotărâre preliminară aparţine instanţelor naţionale, Curtea a admis că, în circumstanţe excepţionale, este îndreptăţită să analizeze condiţiile în care este sesizată de o instanţă naţională pe calea procedurii preliminare în scopul de a şi verifica propria competenţă- C 104/79 şi C 244/80 Foglia vs. Novello. Aceasta este situaţia atunci când problema supusă Curţii este de natură pur ipotetică, întrucât spiritul de colaborare care trebuie să stea la baza procedurii trimiterii preliminare presupune ca instanţa naţională să aibă în vedere funcţia conferită Curţii, care este aceea de a contribui la administrarea justiţiei în statele membre, şi nu de a formula opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice- Irish Creamery Milk Suppliers Association şi alţii, 36/80 şi 71/80.

Cât priveşte cel de-al doilea aspect, ca regulă generală, cu excepţia situaţiilor urgente, împrejurările speţei, precum şi problemele de drept naţional, ar trebui stabilite înainte de trimitere- Bulmer v. Bollinger (1974); R v. Henn (H.L.1978). În acest sens, Curtea a arătat că „poate fi avantajos în funcţie de circumstanţe ca elementele cauzei să fie stabilite şi ca aspectele de drept pur naţional să fie soluţionate în momentul trimiterii”.

În cazul Bulmer v. Bollinger, s-a sugerat că ar trebui luate în considerare mai multe elemente: circumstanţele de fapt ale speţei ar trebui stabilite în avans pentru a se putea decide dacă trimiterea era necesară sau nu; costurile suportate de către părţi; dificultatea sau importanţa întrebării; dorinţa părţilor, cu toate că instanţele sunt cele care decid trimiterea; necesitatea de a evita supraaglomerarea Curţii.

După cum rezultă din cele învederate mai sus, în cazul prevăzut la alin. 2 al art. 234, instanţele naţionale pot hotărî, în anumite limite trasate în jurisprudenţa Curţii, dacă au nevoie de o hotărâre preliminară a Curţii pentru a fi în măsură să procedeze la judecarea cauzelor lor. Se impune a fi subliniat faptul că, deşi instanţa naţional poate să considere actul de drept comunitar ca fiind pe deplin valabil şi, în consecinţă să nu procedeze la o trimitere, ea nu are niciodată puterea de a declara un astfel de act ca fiind nevalabil.

În cauza Foto Frost v. Hauptzollamt Luebeck Ost, Curtea a arătat că instanţele naţionale ale căror decizii pot fi contestate potrivit dreptului naţional pot aprecia validitatea unui act comunitar, iar în ipoteza în care consideră că argumentele invocate de către părţi în sprijinul nevalabilităţii acelui act sunt nefondate, le pot respinge, apreciind actul ca fiind valabil. Pe de altă parte, fie că este vorba de o instanţă ale cărei decizii pot fi contestate, fie că este vorba de un organ de jurisdicţie care pronunţă decizii în ultimă instanţă, ele nu au competenţa de a declara actele comunitare invalide.

În ultima perioadă s-a conturat o veritabilă prezumţie în favoarea trimiterilor la Curte, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile în acest sens. Cu alte cuvinte, ori de câte ori o instanţă naţională, după ce a stabilit împrejurările de fapt ale speţei, apreciază că o problemă de drept comunitar are o importanţă decisivă în pronunţarea unei hotărâri finale, va face, ca regulă generală, o trimitere preliminară, cu excepţia cazului în care apreciază că poate să soluţioneze problema ea însăşi. O asemenea încredere în posibilităţile proprii nu poate fi fundamentată decât pe o analiză completă a diferenţelor dintre legislaţia naţională şi cea comunitară, a capcanelor inerente unui domeniu nefamiliar, a necesităţii unei interpretări uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre, cu luarea în considerare, prin comparaţie, a expertizei şi avantajelor logistice de care beneficiază Curtea.

În considerarea elementelor mai sus indicate, Curtea a arătat că instanţele inferioare, care în principiu se bucură de libertatea de a face trimiteri la Curte, sunt totuşi obligate să procedeze în sensul trimiterii, în cazul în care există o îndoială serioasă asupra validităţii actelor comunitare de drept derivat, obligaţie subsumată condiţiei ca o decizie a Curţii să fie necesară pentru soluţionarea cauzei.

Totuşi, în cauza Giuseppe Sacchi, Curtea a statuat că motivele pentru care instanţa naţională decide să facă o trimitere nu sunt supuse controlului Curţii, dată fiind separarea de funcţii între Curte şi instanţele naţionale. În acest sens s-a pronunţat Curtea şi în decizia data în cauza Flaminio Costa v. ENEL. Întrucât în această cauză s-a făcut plângere împotriva faptului că instanţa italiană a solicitat o interpretare a tratatului care nu ar fi fost necesară soluţionării litigiului aflat pe rolul său, Curtea a arătat că art. 234 CE, bazat pe „o separare netă a competenţelor între instanţele naţionale şi Curte, nu o împuterniceste pe aceasta din urmă nici să examineze faptele cauzei şi nici să critice motivele şi obiectivele cererii de interpretare.”

Tipuri de proceduri în care pot fi solicitate hotărâri prealabile-partea II

În general, Curtea de Justiţie a statuat că, art. 234 CE nu subordonează admisibilitatea cererii, caracterului contradictoriu al procedurii în cursul căreia se face trimiterea pentru hotărârea preliminară. Totuşi, acolo unde este cazul, se poate dovedi că este în interesul bunei administrări a justiţiei ca întrebarea preliminară să nu poată fi formulată decât în cadrul unei dezbateri contradictorii. În cauza Simmenthal (hotărârea din 28 iunie 1978, C-70/77, Simmenthal SpA v Amministrazione delle Finanze dello Stato), Curtea a formulat un principiu asemănător. În speţă, Guvernul italian a contestat posibilitatea sesizării Curţii cu o trimitere prejudiciară în cadrul unei proceduri de intervenţie, în care judecătorul a statuat numai pe baza informaţiilor prezentate de reclamantă, condamnând cealaltă parte, fără a-i asculta argumentele.

Procedura ar fi căpătat caracter contradictoriu numai dacă această parte ar fi făcut opoziţie contra deciziei de intervenţie. Rezultă că, în cadrul acestei proceduri, numai una dintre părţi este în măsură să-şi prezinte observaţiile în ceea ce priveşte trimiterea prejudiciară şi, dacă este cazul, să colaboreze cu judecătorul naţional la formularea întrebărilor transmise Curţii. Curtea a respins însă această obiecţiune.

Ea a arătat că „procedura trimiterii prejudiciare este deschisă oricărei instanţe naţionale. Este suficient să se constate că pretorul exercită în cadrul procedurii de intervenţie o funcţie jurisdicţională în sensul art. 177 din Tratat şi că o interpretare a dreptului comunitar a fost considerată de el ca necesară pentru a pronunţa hotărârea, fără să fie nevoie pentru Curte să ia în considerare stadiul procedurii în care chestiunea a fost formulată. ”

Curtea a arătat mai departe că, deşi art. 234 nu impune ca şi condiţie de admisibilitate a cererii pentru hotărârea preliminară ascultarea ambelor părţi, s-ar putea dovedi necesar, în vederea unei bune administrări a justiţiei, ca numai după ce ambele părţi au fost audiate, să se procedeze la sesizarea Curţii. Cu toate acestea, Curtea a conchis că numai judecătorului naţional îi revine sarcina de a aprecia asupra acestei necesităţi.

Curtea s-a pronunţat de mai multe ori asupra admisibilităţii unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare formulate în cadrul unei proceduri de instrucţie penală.

În cauza Pretore di Salo c. X, Curtea a fost sesizată, în temeiul art. 234, cu două întrebări privind interpretarea unei directive (este vorba de Directiva Consiliului 78/659/CEE din 18 iulie 1978 privind calitatea apelor dulci care necesită protecţie sau îmbunatatiri în vederea întretinerii vieţii piscicole).Întrebările au fost formulate în cadrul unei proceduri penale împotriva unor persoane necunoscute, referitoare la anumite infracţiuni comise prin încălcarea mai multor dispoziţii legale referitoare la protecţia apelor.

Guvernul italian, fără a susţine expres necompetenţa Curţii, a atras atenţia asupra funcţiilor exercitate în speţă de magistrat („pretore”), care sunt, deopotrivă, cele ale procurorului şi cele ale judecătorului de instrucţie. Magistratul efectuează, potrivit regulilor naţionale de procedură, anchetele preliminare în calitate de procuror şi, atunci când rezultă că nu există motive pentru continuarea procedurilor, pronunţă o ordonanţă de netrimitere în judecată, în calitate de judecător de instrucţie. Guvernul italian a mai arătat că o asemenea ordonanţă nu poate fi calificată ca un act jurisdicţional, nefiind susceptibilă să dobândească autoritate de lucru judecat sau să creeze o situaţie procedurală irevocabilă. Mai mult, ea nu este nici motivată, or Constituţia italiană impune obligaţia de motivare a actelor jurisdicţionale.

Curtea a observa că pretorii sunt magistraţi care într-o procedură, precum cea în care a fost sesizată Curtea, cumulează funcţiile procurorului şi ale judecătorului de instrucţie. Curtea are competenţa de a răspunde la o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, dacă acea cerere emană de la o instanţă care a acţionat în cadrul misiunii sale de a judeca, în mod independent şi potrivit legii, cauzele pe care legea i le atribuie în competenţă, chiar dacă anumite funcţii ale acestei instanţe, în procedura în care s-a făcut trimiterea prejudiciară, nu are, în sens strict un caracter jurisdicţional, după cum a subliniat Curtea în hotărârea sa. Pe de altă parte, Guvernul italian a mai susţinut că, ţinând seama de stadiul în care se afla procedura, faptele nefiind suficient stabilite, iar responsabilii rămânând încă neidentificaţi, cererea pentru pronunţarea unei hotărâri este prematură.

La rândul său, Comisia a susţinut inadmisibilitatea cererii de pronunţare a hotărârii preliminare, cu motivarea că într-o procedură penală iniţiată împotriva unor autori necunoscuţi este posibil ca o decizie cu privire la fondul cauzei să nu fie niciodată pronunţată. Un alt argument invocat de Comisie pentru necompetenţa Curţii a fost acela că în situaţia în care, după decizia Curţii, persoanele responsabile ar fi identificate, acestea ar fi împiedicate să susţină în faţa Curţii interpretarea dreptului comunitar cea mai conformă cu interesele lor, ceea ce ar constitui o încălcare a dreptului la apărare.

Faţă de aceste argumente, Curtea a reiterat faptul, că deşi poate fi avantajos, potrivit circumstanţelor, ca faptele în cauză să fie stabilite şi problemele ce ţin exclusiv de dreptul naţional să fie soluţionate în momentul în care cererea este trimisă Curţii, pentru ca aceasta din urmă să fie în măsură să dea o interpretare utilă judecătorului naţional, aceste considerente nu sunt de natură să limiteze în nici un mod puterea de apreciere a judecătorului naţional, care este singurul care cunoaşte faptele cauzei în mod direct şi care va pronunţa decizia judiciară. Pe cale de consecinţă, judecătorul naţional este cel mai bine poziţionat pentru a aprecia stadiul procedurii în care are nevoie de o hotărâre preliminară. Considerentele de economie şi utilitate procedurală care stau la baza deciziei de trimitere sunt în exclusivitate la aprecierea judecătorului naţional, Curtea neavând nici o putere să intervină sub acest aspect.

De asemenea, Curtea a mai subliniat faptul că, potrivit unei jurisprudenţe constante, caracterul obligatoriu al hotărârilor preliminare pentru instanţele naţionale nu împiedică judecătorul naţional, căruia i se adresează o astfel de hotărâre, să sesizeze din nou Curtea, în măsura în care apreciază că sesizarea este necesară pentru soluţionarea litigiului. În acest context, dacă în cauza în discuţie făptuitorii ar fi identificaţi ulterior pronunţării de către Curte a unei hotărâri preliminare, judecătorul naţional poate face o nouă trimitere Curţii, în măsura în care apreciază că prin aceasta este respectat dreptul la apărare. Aşa cum a decis Curtea în cauza Wunsche, o nouă sesizare poate fi justificată atunci când judecătorul naţional întâmpină dificultăţi în înţelegerea sau aplicarea hotărârii, atunci când trimite o nouă problemă de drept Curţii sau atunci când supune elemente noi de apreciere care pot determina Curtea să răspundă în mod diferit unei întrebări tranşate anterior (ordonanţa din 5 martie 1986, C-69/85, Wunsche v. Federal Republic of Germany). Ca atare, Curtea s-a declarat competentă să răspundă întrebărilor adresate într-o astfel de procedură.

Şi în cauza Rolex şi Ors (hotărârea Curţii din 7 ianuarie 2004), cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare a fost formulată în cadrul mai multor investigaţii judiciare iniţiate de mai multe societăţi comerciale, titulari ai drepturilor de marcă, drepturi care au fost încălcate prin tranzitarea unor produse contrafăcute pe teritoriul Austriei, de către persoane neidentificate. În ceea ce priveşte competenţa Curţii de a răspunde întrebărilor trimise în cadrul unei astfel de proceduri, s-a arătat de către reclamantul din litigiul principal faptul că, în dreptul austriac, obiectul anchetei preliminare este acela de a efectua un prim examen al acuzaţiilor privind comiterea unei infracţiuni şi de a clarifica faptele în limita necesară pentru a descoperi elementele care pot conduce fie la încetarea procedurilor penale, fie la începerea urmăririi penale. În consecinţă, decizia referitoare la începerea unei anchete preliminare nu are caracter jurisdicţional şi, deci, cererea adresată Curţii ar fi inadmisibilă.

Faţă de aceste argumente, Curtea a invocat hotărârea pronunţată în cauza Pretore di Salo c. , unde Curtea s-a pronunţat în sensul admisibilităţii cererii pentru o hotărâre preliminară formulată în cursul unei proceduri de instrucţie penală, precum şi hotărârea din cauza Pardini, unde, după cum am arătat, Curtea a acceptat să răspundă la întrebările adresate în cadrul unei proceduri privind măsurile provizorii, susceptibile de a fi confirmate, modificate sau revocate. Mai mult, Curtea a arătat că, în procedura aflată pe rolul instanţei naţionale, aceasta din urmă va adopta, în orice caz, o decizie de natură jurisdicţională, fie că priveşte aplicare eventuală de sancţiuni penale, confiscarea sau distrugerea mărfurilor suspecte de a fi contrafăcute ori netrimiterea în judecată sau clasarea. De asemenea, întrucât alegerea momentului oportun pentru sesizarea Curţii în cursul procedurii, este lăsată la latitudinea judecătorului naţional, Curtea a declarat cererea admisibilă şi în această situaţie.

În cauza Saetti (ordonanţa Curţii din 15 ianuarie 2004, C-235/02, Proceduri penale c. Marco Antonio Saetti şi Andrea Frediani), cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare a fost formulată în cadrul unor proceduri penale începute împotriva a două persoane, Marco Antonio Saetti şi Andrea Frediani, printre altele, pentru nerespectarea legislaţiei italiene privind deşeurile şi prin care Curtea era solicitată să interpreteze o serie de dispoziţii cuprinse în reglementările comunitare privind deşeurile. Cei doi au susţinut, în primul rând, că procedura în cadrul căreia Judecătorul pentru anchete preliminare a acţionat nu este o procedură cu caracter jurisdicţional care să permită sesizarea Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, în baza art. 234 din Tratatul CE. Potrivit acestora, procedura penală nu dobândeşte acest caracter decât din momentul sesizării instanţei, cu excepţia unor cazuri particulare care nu sunt relevante în speţă. Argumentul a fost însă respins de Curte care a arătat că, aşa cum a decis în mod constant, judecătorul de instrucţie sau magistratul care efectuează instrucţia penală constituie o instanţă în sensul art. 234 din Tratatul CE, chemată să statueze, independent şi conform legii, în cauzele date de lege în competenţa sa, în cadrul unei proceduri destinată să conducă la o decizie cu caracter jurisdicţional.

În al doilea rând, inculpaţii au susţinut că interpretarea solicitată Curţii este inutilă. Aceasta deoarece, indiferent care ar fi interpretarea ce i-ar fi dată, directiva în discuţie (75/442) este inopozabilă, ca atare, particularilor şi nu poate servi, prin sine, în mod direct, ca fundament pentru urmărirea penală. Mai mult decât atât, aceştia nu mai putea fi condamnaţi potrivit dreptului naţional pentru faptele care au condus la declanşarea procedurii, care urmare a modificărilor legislative intervenite între timp.

Curtea a respins şi acest argument. După cum a arătat Curtea, o directivă nu poate, într-adevăr, prin sine, să creeze obligaţii în sarcina unui particular şi nu poate fi deci invocată ca atare împotriva sa. Similar, o directivă nu poate avea ca efect, prin sine şi independent de o lege naţională adoptată de un stat membru pentru implementarea acesteia, stabilirea sau agravarea răspunderii penale a persoanelor care acţionează contrar dispoziţiilor sale. În speţă, la momentul constatării faptelor, acestea putea constitui infracţiuni.

Or, Curtea nu are competenţa de a interpreta sau aplica legea naţională în scopul de a stabili consecinţele intervenţiei ulterioare a legislaţiei naţionale care dezincriminează aceste fapte. Pe de altă parte, interpretarea este utilă, în măsura în care ar putea conduce la sesizarea Curţii Constituţionale în scopul de a aprecia legalitatea legislaţiei naţionale, cererea fiind aşadar admisibilă.

Deşi Curtea a statuat că, în circumstanţe excepţionale, poate examina condiţiile în care este sesizată de instanţa naţională, în scopul de a-şi verifica propria competenţă, aceasta a subliniat că poate refuza să statueze asupra unei întrebări trimise pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare de către o instanţă naţională, numai atunci când este evident că interpretarea solicitată nu are nici o legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a da un răspuns util întrebărilor care îi sunt puse (hotărârea Curţii din 13 martie 2001, C-379/98, PreussenElektra AG v Schhleswag AG, in the presence of Windpark Reußenköge III GmbH and Land Schleswig-Holstein.)


Curtea a fost chemată să decidă şi cu privire la admisibilitatea cererii pentru o hotărâre preliminară în cadrul unei proceduri graţioase (necontencioasă). În cauza Job Centre-hotărârea Curţii din 19 octombrie 1985, C-111/94, Job Centre Coop. ARL, întrebările au fost formulate în cadrul unei cereri de confirmare a actului constitutiv al unei societăţi. Comisia şi Guvernul au susţinut inadmisibilitatea cererii, dat fiind faptul că a fost formulată în cadrul unei proceduri necontencioase care nu este destinată să conducă la o decizie pentru rezolvarea unui litigiu în urma unei proceduri contradictorii, ci la o decizie cu caracter administrativ. Potrivit dreptului italian, cererea de confirmare a actului constitutiv al unei societăţi este examinată în cadrul unei proceduri necontencioase.

Deşi textul art. 234 CE nu condiţionează sesizarea Curţii de caracterul contradictoriu al procedurii în cursul căreia judecătorul naţional formulează o întrebare preliminară-cauza C-18/93, Corsica Ferries Italia v. Corpo dei Piloti del Porto di Genova, rezultă, nu mai puţin, din art. 234 CE, că o instanţă naţională poate trimite o întrebare Curţii numai dacă pe rolul său se află un litigiu şi dacă este chemată să se pronunţe în cadrul unei proceduri care să conducă la darea unei decizii cu caracter jurisdicţional, ceea ce nu este cazul în speţă.

Curtea a arătat că „instanţa naţională, atunci când statuează potrivit dispoziţiilor naţionale aplicabile şi în cadrul unei proceduri necontencioase asupra unei cereri de confirmare a statului unei societăţi comerciale în scopul înscrierii acesteia în registru, exercită o funcţie nejurisdicţională, care, în alte state membre, este atribuită unor autorităţi administrative.

Ea exercită autoritatea administrativă, fără a fi, în acelaşi timp, chemată să soluţioneze un litigiu. Numai dacă persoana abilitată de lege să ceară confirmarea introduce un recurs împotriva unui refuz de confirmare şi, în consecinţă, de înregistrare, instanţa sesizată poate fi considerată, ca exercitând, în sensul articolului 177 din Tratatul CE, o funcţie de natură jurisdicţională, având ca obiect anularea unui act care vatămă un drept al solicitantului”- în acelaşi sens s-a pronunţat Curtea şi prin Hotărârea din 12 noiembrie 1974, în cauza 32/74, Friedrich Haaga GmbH. Curtea nu are, aşadar, competenţa de a răspunde la întrebările formulate într-o asemenea procedură necontencioasă.

Cât priveşte posibilitatea sesizării Curţii cu o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în cadrul procedurii arbitrale, cu toate că o asemenea posibilitate ar trebui admisă în virtutea concepţiei funcţionale adoptate de Curte în interpretarea noţiunii de organ de jurisdicţie, Curtea a respins această ipoteză. În cauza Nordsee- hotărârea din 23 martie 1982, C-102/81, Entreprise Nordsee, Curtea respins întrebarea formulată de un tribunal arbitral, arătând că legătura dintre procedura arbitrală şi organizarea căilor de recurs legale în statul membru avut în vedere nu este suficient de strânsă pentru ca arbitrajul să fie calificat drept jurisdicţie în sensul art. 234. pe de altă parte, Curtea a mai arătat că „dacă un arbitraj convenţional ridică chestiuni de drept comunitar, jurisdicţiile obişnuite puteau fi conduse să examineze aceste chestiuni, fie în cadrul concursului pe care ele îl oferă tribunalelor arbitrale, mai ales pentru a asista în anumite acte de procedură sau pentru interpretarea dreptului aplicabil, fie în cadrul controlului sentinţelor arbitrale”.

Ca atare, în cursul unei proceduri arbitrale nu se va putea formula o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare de către Curte, chiar dacă s-ar ivi o chestiune legată de interpretarea dreptului comunitar, de care depinde soluţionarea disputei de către arbitru.

Termenul pentru introducerea unei acţiuni in justiţie - limitare a dreptului de acces la o instanţă, în lumina jurisprudenţei CEDO

În doctrina s-a arătat că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut. Aceasta pentru că, el nu are caracterul unei libertăţi absolute, fiind supus unor limitări. Aceste limitări sunt impuse de puterea de stat, ele având scopul protejării altor interese, ca de exemplu, principiul securităţii raporturilor juridice sau, drepturile şi libertăţile persoanelor.

Astfel, existenţa unor limiări ale dreptului de acces la justiţie este implicită exercitării normale a acestuia, motiv pentru care sunt recunoscute în mod unanim atât la nivelul practicii judiciare interne, cât şi la cel al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aşadar, amintim în aces sens cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei (cererea nr. 28090/95), în care Curtea afirmă că stabilirea bazei legale a unei acţiuni, de către instanţa şi termenele-limită pentru introducerea unei acţiuni, se numară printre limitarile permise, ale dreptului de acces la o instanţă.

Paragraful 44 (traducere neoficiala):
„Pe de alta parte, reisese şi din jurisprudenţa Curţii că ”accesul la un tribunal”, inclusiv dreptul de acces efectiv la o instanţă, nu este un drept absolut, fiind supus unor limitări implicite, în special cu privire la condiţiile de admisibilitate ale unei căi de atac, mai ales că prin insăşi natura lor, căile de atac necesită o astfel de reglementare din partea Statului, care se bucura în această privinţă de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări, nu trebuie să intervină într-o asemenea măsură, încât să suprime, pentru justiţiabil, în esenţa sa dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată. O astfel de limitare, nu trebuie să devină incompatibilă cu prevederile art.6 al.1, ea urmărind un scop legitim şi implicând existenţa unui raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.”

Paragraful 45 (traducere neoficială):
„Prevederile legale referitoare la termenele de prescripţie înlăuntru cărora se poate exercita o cale de atac au, cu siguranţă, ca scop, asigurarea unei bune şi corecte efectuări a actului de justiţie, cu respecatrea principiului securităţii raporturilor juridice. Părţile interesate nu trebuie să piardă din vedere faptul că, aceste prevederi legale nu pot fi eludate.”

Acelaşi punct de vedere este expus şi în cauza Vişan c. României (cererea nr. 15.741/03-paragraful 21).

Curtea a arătat în cauza Ashingdane c. Regatului Unit (cererea nr. 8225/78), că restricţionarea accesului la justiţie nu încalcă în mod necesar dispoziţiile art.6 paragraful 1 din Convenţie, dacă prin acestea se urmăreşte un scop legitim cum este cel al protejării securităţii raporturilor juridice.

Totodată, Curtea a reiterat în hotărârea anterior indicată, principiile enunţate în cauză Golder c. Regatului Unit (cererea 4451/70), şi anume că, dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, ci poate face obiectul unor limitări. Acestea sunt implicit permise, întrucât dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, reglementare care poate să varieze în timp. În stabilirea acestor reglementări, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Însă, deşi decizia finală cu privire la conformitatea unei asemenea reglementări cu principiile Convenţiei aparţine Curţii, aceasta nu are atribuţia de a se substitui analizei unei autorităţi naţionale cu privire la stabilirea acestor limitări şi a eficienţei lor în ordinea juridică naţională.

Aşadar, dreptul de a decide asupra întinderii limitărilor aduse dreptului de acces la justiţie, prin stabilirea unor termene de decădere sau de prescripţie, aparţine în exclusivitate statului, care va ţine cont, în cadrul procesului legislativ, de legitimitatea scopului avut în vedere şi de interesele şi drepturile persoanelor.

Paragraful 32(B) din cauza Golder c. Regatului Unit „De vreme ce împiedicarea accesului la instanţele judecătoreşti, menţionat în paragraful 26 de mai sus, aduce atingere unui drept garantat de art. 6 paragraful 1, ramâne de stabilit dacă aceasta restricţie nu a fost totuşi justificată de vreo limitare legitimă adusă exerciciului dreptului. Accesând opiniile Comisiei şi teza subsidiară a guvernului, Curtea considera că dreptul de acces la instantele judecatoreşti nu este absolut. Fiind vorba despre un drept garantat de Convenţie, poate fi supus unor limitări admise implicit, cu excepţia restrângerilor care aduc atingere chiar substanţei dreptului.”

Curtea a reluat opina exprimată în cauza Khalfaoui c. Franţei (cererea nr. 34791/97), în sensul că, compatibilitatea limitărilor prevăzute de legislaţia internă cu dreptul de acces la o instanţă, drept recunoscut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie „depinde de particularităţile procedurii în cauza, şi în consecinţa, trebuie tinut cont de ansamblul procesului condus în contextual ordinii juridice”.

Principiile invocate în cauza Ashingdane c. Regatului Unit şi dezvoltate în jurisprudenţa ulterioară se aplica şi în ceea ce priveşte sistemul de drept românesc.

Astfel, prin Decizia 894/2006, Curtea Constituţională a statuat “prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi cele convenţionale invocate, orice restricţie fiind admisă timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere”, preluând ideea enunţată în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg.

În plus, chiar Curtea Constituţională a precizat prin Decizia nr.126/2000 că, nu trebuie facută o confuzie între stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi prevăzute de lege, care nu contravin principiului accesului liber la justiţie, condiţii de natura să implice abuzul de drept şi, în acelaşi timp, să asigure celeritatea procedurii, şi, pe de alta parte, ingrădirea accesului la justiţie. Curtea Constituţionala a constatat ca in realitate conditiile prevazute în textele de lege în legatură cu care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate sunt justificate şi nu constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie.

Totodată, urmărind aceeaşi linie de gândire, Curtea Constituţională, printr-o decizie (decizia 189/2006) a aratat că principiul accesului liber la justitie, consactrat prin textul art.21 din Constitutia Romaniei implica, intre altele, adoptarea de catre legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii işi pot exercita drepturile lor procesuale.

De asemenea, amintim decizia nr. 388/2006 prin care Curtea Constituţională a statuat ca termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 pentru formularea notificării nu este de natrură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, prevederile art. 22 din lege fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Într-o decizie recentă (decizia nr. 114/2008), fiind sesizată cu privirea la necostitutionalitatea aceluiaşi text de lege, Curtea Constituţională a reţinut urmatoarele aspecte: “exercitarea unui drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respecatrea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a caror exprimare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Art.45 al.5 din Legea 10/2001 recunoaste dreptul titularului la exercitarea actiunii in constatarea nulitatii absolute a actelor juridice de instrainare a imobilelor preluate in mod abuziv si asigura posibilitatea de valorificare a acestuia in cadrul unui temen, impus de ratiuni sociale majore, respective de evitarea unor stari de incertitudine prelungite in ceea ce priveste raporturile juridice civile, precum si de asigurarea stabilitatii si securitatii acestora, cu atat mai importante cu cat au ca obiet dreptul de proprietate. Imprejurarea ca persoana interesata, desi cunostea sau trebuia sa cunoasca termenul de introducere a actiunii in constatarea nulitatii, precum si consecintele juridice ale nerespectarii acestuia, nu s-a conformat exigentei legale, lipseste de indreptatire critica reglementarii in cauza, potrivit principiului “nemo auditor propriam turpitudinem allegans.”Analizand compatibilitatea art.45 al.5 din Legea nr.10/2001 cu dispozitiile art.1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si ale art. 6 paragraful 1 din aceeasi conventie, raportate la art.20 din Constitutie, Curtea a retinut, in esenta, ca textul de lege criticat se armonizeaza cu aceste prevederi, avand ca scop asigurarea stabilitatii si securitatii raporturilor civile, cu atat mai importante cu cat au ca obiect dreptul de proprietate.”

Prin urmare, din interpretarea deciziilor amintite mai sus, este lesne de tras concluzia ca, formularea din art.21 din Constituţia României“ nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept” nu poate fi interpretată în sens strict, acest drept nefiind unul absolut. „Reglementarea accesului la justiţie contravine acestuia doar atunci când tinde să îl anuleze, impunând condiţii nerezonabile, nu şi când tinde doar să îl regleze.”

Nu în ultimul rând, precizăm faptul că, în ordinea juridică comunitară în care, de altfel, a fost adoptată şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a exprinat în cadrul unei întrebări preliminare, adusă în faţa CJE, opinia potrivit căreia statele memebre au dreptul de a impune termene de prescripţie sau de decădere fără a înfrange principiul efectivităţii accesului la justiţie.

„În privinţa acestui din urma principiu, stabilirea unor termene rezonabile de introducere a acţiunilor, sub sancţiunea decăderii, în vederea asigurării securităţii juridice, este compatibilă cu dreptul comunitar. Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară.”(paragreaful 2 din hotararea CJCE in cauza C-445/06 Danske Slagterier C. Bundesrepublik Deutschland).

Condițiile de admisibilitate ale întrebării prealabile-Partea VI

Conţinutul şi forma cererii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare

Instanţa naţională este singura în măsură să facă trimiterea pentru o hotărâre preliminară, astfel că tot ea este cea care determină conţinutul cererii prin care sesizează Curtea De Justiţie. Eventualele aspecte învederate de către părţi pot fi luate în considerare de către instanţă, însă nimic nu o obligă să procedeze în acest sens, ea fiind cea care formulează întrebările la care Curtea Europeană trebuie să răspundă prin hotărârea preliminară solicitată. Aşadar, judecătorul naţional este cel care determină conţinutul cererii, stabilind relevanţa aspectelor care se impun a fi clarificate de Curte în vederea soluţionării litigiului.

Trimiterea prejudiciară este în exclusivitate la dispoziţia jurisdicţiei naţionale, iar promovarea cererii, precum şi stadiul procedurii în care urmează a se sesiza Curtea se realizează conform dreptului naţional al jurisdicţiei în cauză (citat din B. Ştefănescu, Trimiterea prejudiciară în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 1/2003.)
În mod constant, Curtea a subliniat că motivele pentru care o instanţă naţională decide să ceară o hotărâre preliminară, precum şi relevanţa aspectelor supuse clarificării pentru soluţionarea litigiului, rămân în afara aprecierii Curţii.

În cauza Eurico Italia, Curtea a arătat că instanţele naţionale, în faţa cărora sunt pendinte procedurile, sunt singurele în măsură să determine, având în vedere particularităţile fiecărui caz în parte, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru soluţionarea litigiului, cât şi relevanţa întrebărilor adresate Curţii. În aceeaşi cauză, Curtea a mai subliniat un aspect deosebit de important pentru procedura trimiterilor preliminare. Acela că respingerea unei cereri formulate de o instanţă naţionale este posibilă numai în situaţia în care este evident că interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validităţii unei reguli de drept comunitar nu are nici o legătură cu natura sau cu obiectul litigiului în care s-a făcut sesizarea. În cauza Keller, Curtea a reiterat aceste principii, arătând totodată că „orice apreciere a faptelor cauzei este o chestiune care intră în competenţa instanţei naţionale”.

Instanţele naţionale se bucură, aşadar, de o libertate semnificativă în stabilirea conţinutului cererii prin care sesizează Curtea. Întrucât art. 234 CE nu impune nici o formă sacramentală pentru sesizarea Curţii, în general, s-a putut constata o mare largheţe în acceptarea trimiterilor prejudiciare, în ciuda obiecţiilor unor state membre, care au considerat că s-ar impune fixarea unor reguli mai riguroase sub acest aspect.

Totuşi, libertatea de care se bucură judecătorul naţional în determinarea conţinutului şi formei cererii este una cel puţin relativă. Aceasta deoarece, în jurisprudenţa Curţii s-au conturat o serie de principii în acest sens, ce impun unele condiţii în ce priveşte conţinutul şi forma pe care trebuie să o îmbrace cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

În principiu, decizia prin care instanţa naţională sesizează Curtea poate îmbrăca orice formă prevăzută de dreptul naţional în materia incidentelor procedurale. Având în vedere însă importanţa acestui document, care reprezintă baza procedurii, este necesară o formulare cât mai clară şi precisă. Nu mai puţin, o astfel de decizie va trebui să cuprindă toate elementele de care Curtea are nevoie pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, elemente pe care Curtea le-a subliniat în termeni precişi într-o notă informativă cu privire la formularea cererilor pentru pronunţarea hotărârilor preliminare de către organele jurisdicţionale naţionale.

În mod obişnuit, orice cerere de hotărâre preliminară trebuie să conţină o serie de elemente care să permită instanţei europene să formuleze un răspuns cât mai exact şi util pentru jurisdicţiile naţionale. În primul rând, deci, cererea va trebui în mod obligatoriu să cuprindă un rezumat al litigiului şi al cadrului factual pe care se bazează întrebările.

După cum a arătat Curtea în repetate rânduri-hotărârea din 26 ianuarie 1993, Telemarsicabruzzo SpA şi alţii v. Circostel, Ministero delle Poste e Telecomincazion, Ministero della Difesa, cauzele reunite C-320/90, C-321/90 şi C-322/90, Hotărârea Curţii din 12 aprilie 2005, Moştenitorii Annettei Keller v. Instituto Nacional de la Seguridad Social (INSS), Instituto Nacional de Gestion Sanitaria (Ingesa), fost Instituto Nacional de la Salud (Insalud), C-145/03-„necesitatea de a furniza o interpretare a dreptului comunitar care să fie utilă pentru instanţa naţională impune ca aceasta să definească contextul factual şi legislativ al întrebărilor pe care le pune sau, cel puţin, să explice ipotezele de fapt pe care aceste întrebări sunt bazate”. În cauza Telemarsicabruzzo, s-a observat faptul că ordonanţele de trimitere erau deosebit de concise şi ofereau puţine detalii privind elementele de fapt şi de drept care să permită identificarea scopului întrebărilor puse şi, deci, înţelegerea sensului şi a întinderii lor. Curtea a subliniat în continuare că „deşi dosarul transmis de instanţa naţională şi informaţiile scrise au furnizat anumite informaţii Curţii (...), aceste informaţii sunt fragmentate şi nu permit Curţii, în lipsa unei cunoaşteri suficiente a faptelor aflate la originea litigiului principal, să interpreteze regulile comunitare în raport cu situaţia care formează obiectul acestui litigiu, astfel cum i s-a solicitat de către judecătorul naţional”.

În cauza Keller, Curtea a subliniat, pe lângă aspectele mai sus învederate, că informaţiile furnizate în decizia de trimitere nu trebuie numai să permită Curţii să dea un răspuns util, ci trebuie, de asemenea, să dea guvernelor statelor membre şi părţilor interesate posibilitatea de a prezenta informaţii, conform art. 23 din Statutul Curţii de Justiţie. Curtea trebuie vegheze ca această posibilitate să fie asigurată, ţinând seama de faptul că, în temeiul dispoziţiei menţionate, numai deciziile de trimitere sunt notificate părţilor interesate.

Totuşi, aceste exigenţe nu au acelaşi caracter imperativ în toate cazurile. Anume, atunci când întrebările se raportează la puncte tehnice precise şi permit Curţii să dea un răspuns util, chiar dacă instanţa naţională nu a făcut o descriere exhaustivă a situaţiei de drept şi de fapt.Hotărârea din 3 martie 1994, Nicole Vaneetveld şi Le Foyer SA v. Federation des Mutualites Socialistes et Syndicales de la Province de Liege, C-316/93.

Un alt element extrem de important care trebuie să se regăsească în decizia de trimitere este reprezentat de dispoziţiile naţionale care ar urma să fie aplicabile în cauza aflată în faţa instanţei naţionale. Indicarea jurisprudenţei relevante în materia respectivă este de asemenea de mare utilitate. Elementele de identificare trebuie precizate întotdeauna cu rigurozitate ( de exemplu, pagina din Monitorul Oficial sau din culegeri, eventual adresa de Internet), tocmai în scopul de a oferii Curţii toate informaţiile necesare cu privire la cadrul legislativ aplicabil. Dispoziţiile comunitare incidente în speţă trebuie, de asemenea, identificate cu exactitate.

În decizia de trimitere, instanţa naţională trebuie să învedereze şi motivele care au determinat îndoielile cu privire la interpretarea dreptului comunitar sau validitatea unor dispoziţii comunitare, cât şi legătura dintre legislaţia naţională incidentă în speţă şi dispoziţiile comunitare cu privire la care sunt necesare lămuririle din partea Curţii europene.

După cum a subliniat Curtea în cauza Viacom Outdoor (ordonanţa Curţii din (Prima Cameră) din 8 octombrie 2002, Viacom Outdoor Srl v. Giotto Immobilier SARL, C-190/02.), este important ca instanţa naţională să indice motivele exacte care au determinat-o să invoce chestiunea de interpretare a dreptului comunitar şi să aprecieze că este necesar să trimită întrebări Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. La fel a decis Curtea şi în alte cauze invocate în Cauza Viacom Outdoor (ordonanţele din 25 iunie 1996 în Cauza C-101/96 Italia Testa, în cauzele reunite Testa şi Modesti, în Cauza C-9/98 Agostini, etc.). Astfel, Curtea a decis că este esenţial ca instanţa naţională să dea un minimum de explicaţii cu privire la motivele pentru alegerea dispoziţiilor comunitare a căror interpretare o solicită şi cu privire la legăturile între aceste dispoziţii şi legislaţia naţională aplicabilă în litigiu.Curtea reiterează sublinierea pe care a făcut-o şi în cauza Grau Gomis şi alţii, C-167/94, ordonanţa din 7 aprilie 1995.
În continuare, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă-Cauza C-157/92 Branchero, Cauza C-176/96 Lehtonen şi Castors Braine, Cauza C-116/2000 Laguillaumie, Curtea a arătat că „în lipsa informaţiilor suficiente nu este posibil să se delimiteze problema concretă de interpretare care ar putea fi ridicată în raport cu fiecare dispoziţie a dreptului comunitar, a cărei interpretare este solicitată de instanţa naţională. Or, exigenţa preciziei în ceea ce priveşte contextul factual şi legislativ se aplică în special în domeniul concurenţei, caracterizat prin situaţii de fapt şi de drept complexe”. Ca atare, există domenii, precum cel al concurenţei, unde necesitatea indicării cu o acurateţe cât mai mare a situaţiei de fapt şi de drept este şi mai importantă şi cu atât mai mult se impune respectarea acestei exigenţe de către instanţa naţională.

În nota informativă cu privire la formularea cererilor pentru pronunţarea hotărârilor preliminare, antecitată, Curtea a mai arătat, în ce priveşte forma cererii, că întrebarea sau întrebările ca atare trebuie să figureze într-o parte distinctă şi clar identificabilă a hotărârii sau încheierii instanţei naţionale, de obicei la începutul sau la sfârşitul acesteia. Ele trebuie să fie comprehensibile, fără a se referi la expunerea motivelor cererii, care va furniza totuşi contextul necesar pentru o apreciere adecvată.

Pentru a formula un răspuns precis, Curtea de Justiţie trebuie să fie pe deplin familiarizată cu elementele de fapt şi de drept ale cauzei. Tocmai din acest motiv, deşi trimiterile preliminare nu trebuie să îmbrace o anumită formă sau se respecte un anumit tipar în ce priveşte conţinutul, ele trebuie să cuprindă toate elementele şi informaţiile necesare pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare care să-şi dovedească utilitatea pentru soluţionarea litigiului pendinte în faţa jurisdicţiei naţionale. Aceasta este raţiunea pentru care în jurisprudenţa Curţii s-au conturat, după cum am arătat în rândurile de mai sus, o serie de reguli în ce priveşte conţinutul şi forma documentului prin care instanţa naţională sesizează Curtea, document ce constituie baza întregii proceduri prejudiciale.

Condițiile de admisibilitate ale întrebării prealabile-Partea II

Instanţele de jurisdicţie naţională care au posibilitatea sau care sunt obligate să trimită întrebarea prealabilă

Art.234 alineatele (2) si (3) se referă la curţile sau tribunalele unui stat membru care pot, sau sunt obligate să trimită întrebarea preliminară către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. A stabili care este aria de cuprindere a noţiunilor de tribunal şi de curte potrivit acestor prevederi este o chestiune de drept comunitar.
Pentru ca un organ să fie îndrituit să trimită Curţii o cerere conform art. 234 din TCE, acesta trebuie să fie: o instituţie, stabilită prin lege, permanent şi interdependent cu jurisdicţie obligatorie , ale cărei proceduri implică respectarea principiului contradictorialităţii, în mod similar cu procedura instanţelor judecătoreşti propriu-zise, părţile să fie obligate să apeleze la aceasta în vederea soluţionării litigiului, iar hotărârea să fie obligatorie pentru ele.
Aceste criterii, reprezintă pentru CJE mai mult un mijloc de orientare decât o definiței exhaustivă a ceea ce presupune noțiunea de organ cu atribuții jurisdicționale ce poate fi considerat instanță în sensul tratatului.
Astfel, în cauza Vaassen-Gobbels c. Conducerii Beambtenfonds voor het Mijnbedrifj (hotarârea Curții din 30 iunie 1966), s-a pus problema dacă Tribunalul Arbitral al Fondului pentru personalul administrativ angajat în industria minieră Herlen (Olanda), este o instanță națională în sensul art 177 TCE (actual 234). Curtea a apreciat că, întrucât persoanele menționate anterior, în ceea ce privește litigiile dintre acestea și asigurătorul lor, sunt obligate să se adreseze Tribunalului Arbitral, ca instanță judecătorească, iar Tribunalul Arbitral este obligat să aplice normele de drept, este necesar să se considere că acest organ jurisdicșional este o instanță în sensul lui 234 TCE.
În cauza Dorsch Consult Ingenieurgesellschaft mbH c. Bundesbaugesellschaft Berlin mbH-Hotărârea Curții din 17 septembrie 1997, cauzele 54/96, Curtea a trebuit să aprecieze asupra calității de instanță națională în sensul art.234 TCE, a Comisiei de supraveghere a atribuirii achizițiilor publice. Curtea a considerat că Comisia federală de supraveghere trebuie considerată ca o instanță în sensul tratatului CE, întrucât, în cazul de față acest organ exercită o funcție jurisdicțională. Ea poate stabili caracterul ilegal al deciziilor luate de către serviciul de constrol și poate dispune de acesta să ia o noua decizie.
La fel, în cauza Raija-Lisa Jokela c. Laura Pitkaranta-Hotărârea Curții din 22 octombrie 1998, cauzele reunite c-9/97 și c-118/97, Curtea a apreciat că Curtea de apel privind afacerile rurale se pronunță în drept, în conformitate cu regulile aplicabile și cu regulile generale de procedură, iar în anumite situații, deciziile sale pot forma obiectul unui recurs în fața Curții Supreme Administrative, trebuie să fie considerată ca o instanță în sensul art.177 din Tratatul CE (actual art. 234).
În cauza De Coster c. College des bourgmestre et echevins de watermael-Boitsfort-C-17, Francois De Coster c. College des bourgmestre et echevins de watermael-Boitsfort, (2000), AG Colomer, în timp ce analiza dacă un organ jurisdicţional din Belgia, College Jurisdicţional de Region Bruxelles, este instanţa, a considerat că criteriile Vaasen au devenit atât de vagi “încât dacă o întrebare este ridicată într-o trimiterea preliminară de către Sancho Panza, în calitate de guvernator al insulei Barataria , ar fi acceptată”.
Pentru a aprecia dacă un organ are caracterul unei instanţe în sensul dispoziţiilor art.177 din Tratatul CE, Curtea ţine seama de un ansamblu de elemente, cum sunt dacă organul este înfiintat prin lege, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al jurisprudenţei sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea, de către organ, a regulilor de drept, precum şi independenţa sa(Cauza 61/65 Vaassen născută Gobbels, 1996 ECR 261; Cauza C-54/96 Dorsch Consult, pct.23).
In cauza Osterreichischer Gewerkschaftsbund împotriva Republicii Austria (Hotărârea Curții din 30 noiembrie 2000, cauza c-195/98), Curtea pronunţându-se asupra întrebarilor, hotărăşte:
În exercitarea funcţiilor cum sunt cele prevăzute în articolul 54 paragrafele (2)-(5) din Legea privind instanţele de muncă şi sociale, Curtea Supremă constituie o instanţa în sensul articolului177 din Tratatul CE (devenit articolul 234 din Tratatul CE).
Jurisprudenţa este consecventa în a aprecia că dacă un organ care trimite o cerere pentru pronunţarea unei hotarâri preliminare are caracterul unei instanţe în sensul art. 177 din Tratatul CE, problema guvernată exclusive de dreptul comunitar, Curtea ţine seama de un ansamblu de elemente, cum sunt înfiintarea prin lege a organului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al jurisdicţiei sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea, de către organ, a regulilor de drept, precum şi independenţa sa.
O instanţă naţională este abilitată să trimită o întrebare Curţii numai dacă există un litigiu în faţa sa şi dacă este chemată să se pronunţe în cadrul unei procedure destinate să conducă la o decizie cu caracter jurisdicţional (Cauza C-134/97 Victoria Film, Hotărîrea Curții din 12 noiembrie 1998, pct 14).
În cauza Procedura de extrădare împotriva Ignatio Pedro Santesteban Goicoechea, s-a pus problema decă poate di considerată instanță în sensul TCE Camera de instrucție a Curții de Apel. Curtea a apreciat că camerele de instrucție îndeplinesc condițiile menționate mai sus privind înființarea prin lege, caracterul permanent și independența. Intervenția lor este obligatory în material extrădării și ele se pronunță într-o procedură care prezintă character jurisdicțional în cursul căreia persoana interesată este ascultată, ca și ministerul public, într-o dezbatere contradictorie. Aceasta controlează condițiile de legalitate ale extrădării și pronunță un aviz motivate. Dacă avizul este defavorabil, el pune capăt odată ce devin definitiv, procedurii de extrădare, determinând implicit punerea în libertate a celui vizat. În plus, așa cum arată Guvernul francez în concluziile sale, avizul unei Camere de instrucție face obiectul unui recurs în casație întemeiat pe vicii de formă și de procedură. Rezultă de aici caracterul de “instanta” în sensul TCE, al Camerei de instrucție.
Pe de altă parte în cauza Pierre Corbiau c. Administration des Contributions (Hotărârea Curții din 30 martie 1993), Curtea a arătat că Direcția de impozite directe și accize nu poate fi considerate instanță, în sensul art.234 TCE, pentru că, noțiunea de instanță prin însăși natura sa nu poate desemna decât o autoritate terță față de părțile litigiului, ceea ce nu este cazul în speță.
Un aspect interesant în ceea ce priveşte analiza noţiunii de instanţă naţională a unui stat membru îl prezinta instanţele de arbitraj.
Astfe că, în cauza Nordsee Deutsche Hochseefischerei GmbH împotriva Reederei Mond Hochseefischerei Nordstern AG & Co. KG şi Reederei Friedrich Busse Hochseefischerei AG&Co.KG( Hotărârea Curții din 23 martie 1982), Curtea pronunţându-se asupra întrebarilor care i-au fost adresate de arbitru, prin decizia din 22 aprilie 1981, hoatărăşte: Curtea nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la întrebarile adresate de arbitru.
Litigiul principal priveşte execuatrea unui contract, încheiat la 27 iunie 1973, între mai multe întreprinderi germane de armatori, prin care era repartizat între părţile contractante ajutorul FEOCA pentru construirea navelor fabrica pentru pescuit. Comisia nu a acceptat în final decât o parte dintre cereri, aşa că , una dintre întreprinderi a soliciatat plata sumei care-i revenea prin contract. Referitor la acest aspect a intervenit un diferend supus arbitrajului. Tribunalul arbitral a sesizat Curtea cu o întrebarea preliminară : un tribunal arbitral german, care nu trebuie să judece în echitate, ci potrivit legii şi a cărui hotărâre are, între părţi, efectele unei hotărâri definitive a unei instante de judecată (art.1040 din codul penal german) are competenţa de a sesiza Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene pentru pronunţarea un ei hotărâri preliminare în temeiul art.177 paragraful 2 din Tratatul CEE?
Este adevărat că ,aşa cum arbitrul a relevant în întrebarea sa există anumite similitudini între activiatatea tribunalului arbitral în speţa şi cea a unei instanţe ordinare, în măsura în care arbitrajul este organizat în cadrul legii, arbitrul este chemat să decidă conform legii si hotărârea sa are autoriatate de lucru judecat şi poate constitui titlu executoriu, în cazuul în care este investită cu formulă executorie. Totuşi aceste caracteristici nu sunt suficiente pentru a conferi arbitrului statutul de instanţă a unui stat membru în sensul articolului 177 din Tratatul CEE. Primul punct important de constatat este că, la momentul încheierii contractului din 1973, părţile contractante erau libere să lase litigiile lor să fie rezolvate de instanţele ordinare sau să opereze pentru arbitraj, prin inserarea unei clauze în acest scop, în contract.
Rezultă, din circumstanţele cauzei, că părţile contactante nu aveau nicio obligaţie, în drept sau în fapt, de a supune diferenţele lor arbitarjului. Al doilea punct important de constatat este că autoriatăţile publice germane nu sunt implicate în decizia de a opta pentru arbitarj şi nu sunt chemate să intervină din oficiu în derularea procedurii în faţa arbitrului.
Rezultă, din aceste considerente, că legatura dintre procedura arbitrală şi organizarea căilor de atac legale în statul membru în cauză nu este sufficient de stânsă pentru ca arbitrul să poată fi considerat “instanţă a unui stat membru” în sensul articolului 177 din Tratatul CEE. Aşa cum Curtea a reţinut în hoatărârea din 6 octombrie 1981 (cauza 246/80 Broekmeulen), dreptul comunitar trebuie respectat integral pe teritoriul tuturor statelor member, părţile unui contract nu sunt, deci, libere să creeze execepţii de la acesta.

Condițiile de admisibilitate ale întrebării prealabile-Partea I

Actele susceptibile de trimitere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare

1. Interpretarea dreptului comunitar primar

Dreptul comunitar primar, reprezentat de Tratatele comunitare, este susceptibil de interpretare în cadrul procedurii trimiterilor prejudiciare. Obiect al interpretării pot face nu numai tratatele constitutive ca atare, ci şi toate protocoalele şi anexele acestora. De pildă, tratatele ce revizuiesc, modifică sau completează tratatele originare. Sub acest aspect, Curtea a decis că natura unui act nu depinde de forma sa, ci de conţinutul său, fiind fără relevanţă titlul actului.
Astfel, au fost asimilate Tratatelor constitutive deciziile care privesc chiar conţinutul Tratatului, deşi acest fapt nu se reflectă în denumirea lor. De exemplu, deciziile Parlamentului European cu privire la resursele proprii au fost incluse în sfera dreptului comunitar primar, cu toate că din punct de vedere formal, nu sunt tratate, în sensul strict al termenului. Există şi situaţii în care competenţa de interpretate a Curţii a fost extinsă în mod expres. A fost cazul Tratatului de la Bruxelles, de fuziune a executivelor (art. 30), din 8 aprilie 1985, a Protocolului asupra privilegiilor şi imunităţilor , a actelor de adeziune, inclusiv Titlul II din Actul Unic European.
Posibilitatea de a se pronunţa o hotărâre preliminară rezultă, aşadar, nu numai din Tratatele ca atare, ci şi din sau în legătură cu unele convenţii internaţionale încheiate sub auspicii comunitare, fiind prevăzută intervenţia Curţii pentru problemele de interpretare. De exemplu, unele dintre Protocoalele privind Convenţia din 29 februarie 1968 referitoare la recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale şi a persoanelor juridice şi Convenţia din 27 septembrie 1968 privind competenţa şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială prevăd posibilitatea organelor naţionale de jurisdicţie de a solicita Curţii pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea dispoziţiilor acestor acte.
Se impun o serie de precizări în ce priveşte competenţa de interpretare a Tratatului privind Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificat de Tratatul de la Amsterdam şi cel de la Nisa. Art. 46 din versiunea actuală a Tratatului UE exclude din competenţa de interpretare a Curţii pentru dispoziţiile din Titlul V privind politica externă şi de securitate comună.
Competenţa de interpretare a Curţii este limitată şi în ceea ce priveşte dispoziţiile Titlului VI referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală. Art. 35 din Tratatul UE prevede că instanţa europeană poate fi sesizată în această materie numai de instanţele judecătoreşti anume indicate de statul membru şi numai dacă statul membru a făcut o declaraţie expresă de acceptare a competenţei Curţii şi numai în conformitate cu acea declaraţie. În această ipoteză, competenţa de interpretare a Curţii poartă asupra deciziilor, deciziilor-cadru, convenţiilor şi măsurilor luate pentru aplicarea acestora. Avem de-a face, în acest caz, cu o competenţa facultativă a Curţii, care operează numai dacă statul membru face o declaraţie de recunoaştere a competenţei, prin care desemnează şi instanţele care pot face trimiterile prejudiciare (instanţe care judecă în ultim grad de jurisdicţie). Este posibilă şi desemnarea tuturor instanţelor, fără distincţie, deci nu numai a acelor instanţe ale căror decizii nu sunt susceptibile de nici o cale atac.

2. Interpretarea şi aprecierea validităţii dreptului comunitar derivat

Dreptul comunitar derivat cuprinde, în mod obişnuit, actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente directive, decizii. Noţiunea de „act comunitar” include orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de instituţiile Comunităţii.
Hotărârile preliminare pot fi cerute cu privire la oricare dintre actele prevăzute la art. 249 CE, întrucât art. 234 nu distinge. Curtea s-a declarat, în repetate rânduri, competentă să decidă asupra tuturor actelor adoptate de instituţiile comunitare, în condiţiile prevăzute de Tratate şi în scopul îndeplinirii funcţiilor lor, indiferent de denumirea pe care o poartă aceste acte.
În consecinţă, Curtea este competentă să decidă cu titlu preliminar şi în ceea ce priveşte recomandările şi avizele, mai ales când li se va da urmare. Curtea are, aşadar, competenţa de a interpreta sau de a realiza controlul, în temeiul unei trimiteri prejudiciare, chiar şi pentru actele care nu poartă o denumire în cuprinsul art. 249 CE, cum sunt bunăoară rezoluţiile Consiliului .
În cauza Grimaldi , Curtea a arătat că în temeiul art. 234 este competentă să dea hotărâri preliminare asupra validităţii şi interpretării tuturor actelor instituţiilor Comunităţii, fără excepţie. Pe cale de consecinţă, are competenţa de a interpreta recomandările adoptate în baza Tratatului. Cu toate că recomandările nu produc efecte obligatorii, ele nu pot fi considerate ca neproducând nici un efect juridic şi, ca atare, trebuie luate în considerare de instanţele naţionale când soluţionează litigiile aflate în faţa lor, în special atunci când pun în lumină interpretarea măsurilor naţionale adoptate în vederea implementării lor sau atunci când sunt menite să completeze prevederi comunitare obligatorii. Tocmai din acest motiv, recomandările nu pot fi excluse din sfera competenţei Curţii în materia hotărârilor preliminare.
În acest sens, şi doctrina a adus două argumente pertinente în sprijinul admisibilităţii şi utilităţii interpretării unei recomandări: diferenţa dintre art. 230 CE şi art. 234, constă în aceea că primul articol exclude în mod expres din sfera sa de aplicare recomandările şi avizele, în timp ce al doilea se referă la toate actele instituţiilor comunitare, fără deosebire; în cazul în care o reglementare naţională a fost adoptată numai ca efect al unei recomandări, interpretarea corectă a acestei reglementări poate depinde de interpretarea recomandării.
Trimiterea prejudiciară poate avea ca obiect şi acte sau dispoziţii care nu sunt direct aplicabile în dreptul intern. Ca atare, posibilitatea trimiterii nu este afectată de caracterul direct aplicabil al actului şi nici de forţa obligatorie a acestuia, după cum am arătat şi mai sus.
În general, se admite că şi un act al Parlamentului poate face obiectul unei trimiteri pentru interpretare, cu toate că în jurisprudenţa Curţii nu s-au întâlnit asemenea cazuri. Nu există o opinie unanimă în doctrină sub acest aspect, însă având în vedere formularea generală a art. 234, trebuie admis faptul că în categoria „actelor instituţiilor Comunităţii” se includ şi actele Parlamentului care, în principiu, ar trebui să fie susceptibile de interpretare sau apreciere a validităţii în cadrul procedurii hotărârilor preliminare. Acelaşi raţionament poate fi aplicat şi în cazul actelor Curţii de Conturi, cu toate că în doctrină s-a arătat că o atare eventualitate apare ca fiind puţin probabilă, dacă avem în vedere raţiunea naturii acestor acte.
Ca regulă, actele organismelor comunitare, precum Banca Europeană de Investiţii, Comitetul Regiunilor, Comitetul Consultativ sau Comitetul Economic şi Social, nu sunt susceptibile de a face obiectul unei trimiteri pentru o hotărâre preliminară, întrucât astfel de organisme nu pot fi calificate ca instituţii ale Comunităţii. Totuşi, au fost exprimate şi opinii doctrinare în sensul extinderii competenţei prejudiciare şi la astfel de acte.
În ceea ce priveşte sensul noţiunii de „act al instituţiilor Comunităţii”, Curtea a fost confruntată cu unele probleme de calificare, în contextul formulării extrem de largi şi permisive a art. 234. În cauza Demouche şi alţii , Curtea a fost chemată să decidă dacă o convenţie între birourile naţionale de asigurări prevăzută de Directiva Consiliului nr. 72/166/CEE din 24 aprilie 1972, privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, poate fi considerată ca un act adoptat de o instituţie a Comunităţii, în sensul prevederilor art. 234, alin. 1, ipoteza a doua.
În acest sens, Curtea a arătat că întrucât convenţia complementară în cauză a fost negociată şi încheiată de asociaţiile naţionale ale asigurătorilor, care sunt organisme guvernate de dreptul privat şi acţionează în cadrul funcţiilor ce le sunt conferite prin statutele lor şi legislaţia naţională căreia îi sunt supuse, ea nu poate fi, prin urmare, considerată un act adoptat de o instituţie a Comunităţii. Aceasta deoarece nici o instituţie sau organ comunitar nu a participat la încheierea acestui act. Faptul că încheierea acestei convenţii a fost prevăzută ca o condiţie pentru intrarea în vigoare a Directivei Consiliului 72/166 şi că durata aplicabilităţii acestei Directive este condiţionată de durata Convenţiei complementare nu schimbă natura acestei Convenţii, ca act adoptat de asociaţii private.
Curtea a mai arătat că „acest considerent nu poate fi modificat de faptul că, printr-o recomandare şi prin decizii succesive, Comisia a constatat, de fiecare dată, conformitatea Convenţiilor complementare în discuţie cu exigenţele Directivei, şi nici de faptul că una dintre aceste Convenţii a fost anexată la una dintre deciziile Comisiei şi publicată cu aceasta în Jurnalul Oficial. Comisia numai a constatat că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 paragraful 2 din Directiva Consiliului, constatare care nu echivalează nici cu încorporarea convenţiei în textul Deciziei, şi nici cu transformarea sa într-un act comunitar.”
După cum se poate observa, competenţa de interpretare a Curţii se limitează la actele încheiate sub auspicii comunitare, fără a putea fi extinsă la convenţii încheiate de organisme naţionale, fără intervenţia vreunei instituţii Comunitare, fiind fără relevanţă că la baza încheierii unui astfel de act a stat un act comunitar.
Curtea de Justiţie s-a pronunţat şi cu privire la competenţa sa de interpreta prevederile unei Directive, în condiţiile în care faptele din litigiul principal, în care s-a făcut trimiterea pentru hotărârea preliminară, sunt anterioare aderării statului membru la Uniunea Europeană, dar după adaptarea legislaţiei naţionale la directivă. În cauza Ynos , faptele din litigiul principal (încheierea unui contract de agenţie pentru vânzarea unei proprietăţi imobiliare) erau anterioare aderării Ungariei la Uniunea Europeană, dar după armonizarea sistemului legal al acestui stat la Directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În acest sens, Curtea a arătat că este competentă să interpreteze numai Directiva, în ce priveşte aplicarea acesteia într-un nou stat membru, începând de la data aderării acestuia din urmă la Uniunea Europeană. Pe cale de consecinţă, Curtea a decis că, întrucât faptele din litigiul principal sunt anterioare aderării la Uniunea Europeană, ea nu are competenţa de a interpreta directiva.
Cât priveşte examinarea validităţii actelor comunitare în cadrul procedurii prejudiciare, Curtea este competentă să realizeze pe această cale un control al legalităţii, asemănător celui efectuat pe calea acţiunii în anulare. Limitările la care sunt supuşi particularii în cadrul acţiunii în anulare puteau fi compensate, în măsura în care instituţiile naţionale acceptau să sesizeze Curtea, cu cereri ce ar fi purtat asupra validităţii actelor, împotriva cărora recursurile directe introduse de către persoanele particulare ar fi fost inadmisibile.
Ca şi în materia interpretării, Curtea este competentă să examineze în cadrul procedurii prejudiciare validitatea tuturor actelor adoptate de instituţiilor comunitare, fără excepţie, independent de efectul lor direct sau forţa obligatorie. Curtea este aşadar pe deplin competentă să examineze validitatea unei directive, pe calea trimiterii prejudiciare. În cauza Rau v. BALM , Curtea a admis o acţiune directă în anulare, formulată de destinatarul unei decizii individuale, în paralel cu o trimitere pentru examinarea validităţii făcută de o instanţă naţională sesizată cu o acţiune împotriva unei măsuri naţionale adoptate în executarea acestei decizii. Trebuie subliniat faptul că acţiunea pentru examinarea validităţii unui act trebuie introdusă în termenul prevăzut pentru anularea actului în cauză de către reclamant.
În ceea ce priveşte efectele hotărârii preliminare asupra actului comunitar a cărui validitate a fost examinată pe această cale, atunci când Curtea constată nevaliditatea acestuia, se impune menţiunea că această hotărâre preliminară nu atrage eo ipso eliminarea actului din ordinea juridică sau repunerea în vigoare a unei eventuale reglementări anterioare. Instituţiile comunitare competente vor fi însă obligate să ia măsurile necesare, în vederea modificării sau abrogării actului nevalabil.

3. Dispoziţiile dreptului naţional care fac referire la legislaţia comunitară

Curtea este competentă să interpreteze dreptul comunitar în cazurile în care împrejurările de fapt ale cauzei se află în afara dreptului comunitar, care nu le este direct aplicabil, fiind guvernate de legislaţia naţională, dacă aceasta din urmă reglementează soluţii similare cu cele prevăzute de dreptul comunitar, astfel încât să se prevadă o singură procedură pentru situaţii comparabile.
Mai mult, Curtea are competenţa de interpretare a dreptului comunitar în cazul în care, în transpunerea prevederilor unei directive în dreptul intern, organele legislative naţionale au optat să aplice acelaşi tratament situaţiilor pur interne şi celor cârmuite de directivă, în scopul, de exemplu, de a se evita discriminarea faţă de naţionalii străini sau orice denaturare şi astfel încât ele au aliniat legislaţia lor naţională cu dreptul comunitar. În acest context, eventualele diferenţe de interpretare, care s-ar putea ivi, pot fi prevenite printr-o interpretare uniformă a regulilor şi a conceptelor preluate de legislaţiile naţionale din dreptul comunitar, interpretare oferită de Curte pe calea hotărârilor preliminare, fiind aşadar oportună extinderea competenţei de interpretare a Curţii şi la aceste situaţii.
După cum a statuat Curtea, în cauza Impresa Costruzioni, precum şi cu alte ocazii, în temeiul art. 234 CE, ea este competentă să hotărască cu titlu preliminar cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituţiile Comunităţii, independent de faptul că acestea sunt direct aplicabile sau nu. În cauza precitată, litigiul privea în esenţă probleme de drept tranzitoriu asupra cărora norma comunitară nu se pronunţă şi care aparţin în exclusivitate dreptului naţional. Cu toate acestea, Curtea s-a pronunţat în sensul că, independent de efectele Directivei, ale cărei prevederi au făcut obiectul trimiterii, o interpretare a acestora „poate fi utilă instanţei naţionale pentru a se asigura că legea adoptată pentru interpretarea acesteia este interpretată şi aplicată conform cu exigenţele dreptului comunitar.”
Într-o jurisprudenţă constantă, Curtea a statuat că atunci când o legislaţie naţională se conformează în soluţiile pe care le adoptă în legătură cu situaţii pur interne cu soluţiile adoptate în dreptul comunitar, în scopul asigurării unei proceduri unice pentru ipoteze similare, chiar dacă regulile comunitare a căror interpretare este solicitată sunt aplicabile numai în virtutea unei referiri făcute de dreptul intern, interesul pentru interpretarea unitară a dispoziţiilor de origine comunitară reclamă posibilitatea Curţii de a pronunţa hotărâri preliminare şi în aceste cazuri.
În sensul celor mai sus arătate, în cauza Hermes International , Curtea a subliniat faptul că „dacă o dispoziţie poate fi aplicată atât situaţiilor care se includ în câmpul de aplicare al dreptului naţional, cât şi situaţiilor care se includ în câmpul de aplicare al dreptului comunitar, este în mod clar în interesul Comunităţii ca, în scopul de a evita viitoarele divergenţe de interpretare, această dispoziţie să fie interpretată uniform, oricare ar fi condiţiile în care urmează a fi aplicată.” În speţă, trimiterea se referea la o prevedere cuprinsă în Acordul TRIPs , aplicabil atât mărcilor comunitare, cât şi mărcilor naţionale.
În cauza Vajnai , Curtea a arătat că, atunci când dispoziţiile naţionale se includ în câmpul de aplicare al dreptului comunitar, Curtea, sesizată cu titlu preliminar, trebuie să furnizeze toate elementele de interpretare necesare instanţei naţionale pentru a aprecia conformitatea acestor dispoziţii cu drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte. În schimb, Curtea nu are o astfel de competenţă cu privire la dispoziţiile naţionale care nu se includ în câmpul de aplicare al dreptului comunitar şi atunci când obiectul procesului nu prezintă nici un element de legătură cu oricare dintre situaţiile avute în vedere de dispoziţiile tratatelor.
Totuşi, trebuie avut în vedere, şi în cazurile descrise mai sus, principiul repartizării funcţiilor judiciare între Curte şi instanţele naţionale. În virtutea acestei separări de funcţii, Curtea nu are competenţa de a aprecia pertinenţa întrebărilor trimise în temeiul art. 234 care este bazat pe o clară separare a competenţelor, după cum însăşi Curtea a subliniat în repetate rânduri. Ca atare, instanţele naţionale au sarcina de a decide, dacă, pentru a hotărî în cauzele pendinte în faţa lor, recurgerea la procedura cererii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare este utilă. Competenţa Curţii se limitează la examinarea prevederilor dreptului comunitar.
În cauza A. Leur-Bloem , Curtea a arătat că „aprecierea limitelor pe care organele legislative naţionale puteau să le fi instituit asupra aplicării dreptului comunitar la situaţii pur interne este o problemă care ţine de dreptul intern şi, prin urmare, intră în competenţa exclusivă a instanţelor statului membru.”
Aşa cum a arătat Curtea în cauza Enderby , atunci când cererea instanţei naţionale priveşte interpretarea unei dispoziţii a dreptului comunitar care nu este în mod vădit fără legătură cu obiectul litigiului principal, ea trebuie să răspundă la această cerere şi nu este obligată să examineze validitatea unei ipoteze pe care instanţa ce a sesizat Curtea are competenţa de a o verifica subsecvent, dacă acest lucru s-ar dovedi necesar.
În cauza Dzodzi , Curtea a mai arătat că, întrucât competenţa sa în materia procedurii trimiterilor preliminare are ca obiectiv asigurarea interpretării unitare, în toate statele membre a dispoziţiilor dreptului comunitar, Curtea se limitează la a deduce din litera şi spiritul acestor dispoziţii înţelesul normelor comunitare în cauză. Ulterior, le revine exclusiv instanţelor naţionale competenţa de a aplica dispoziţiile dreptului comunitar astfel interpretate, ţinând cont de circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei cu care ele sunt sesizate. În continuare, Curtea a arătat că „în cazul în care dreptul comunitar devine aplicabil prin dispoziţiile dreptului naţional, îi revine exclusiv instanţei naţionale sfera exactă a acestei referiri la dreptul comunitar. Dacă consideră că în virtutea acestei referiri, conţinutul unei dispoziţii a dreptului comunitar este aplicabil unei situaţii pur interne care stă la originea litigiului aflat în faţa sa, instanţa naţională este îndreptăţită să ceară Curţii o hotărâre preliminară (...)”.
După cum a statuat Curtea, competenţa sa este totuşi limitată exclusiv la examinarea dispoziţiilor comunitare. Ea nu poate, în răspunsul său către instanţa naţională, să ţină cont de economia generală a dispoziţiilor dreptului intern care, referindu-se la dreptul comunitar, determină întinderea acestei referiri.

4. Interpretarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie

Hotărârile Curţii de justiţie pot face şi ele obiectul unei interpretări în cadrul procedurii de trimitere pentru darea unei hotărâri preliminare. De exemplu, în cauza Waterkeyn , Curtea a fost chemată să interpreteze, cu titlu preliminar, o hotărâre a sa, pronunţată într-o acţiune în constatarea neîndeplinirii de către un stat membru a obligaţiilor care îi revin conform Tratatului, hotărâre prin care a constatat neîndeplinirea acestor obligaţii. Instanţa naţională a solicitat, în cadrul procedurii preliminare, clarificări Curţii cu privire la consecinţele care trebuie desprinse din această hotărâre, mai exact dacă ea face inaplicabile o serie de dispoziţii din dreptul intern.
Validitatea hotărârilor Curţii nu poate fi însă apreciată pe cale unei trimiteri preliminare, în măsura în care aceasta ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat. În cauza Wunsche , Curtea subliniat faptul că art. 38-41 din Statul Curţii de Justiţie enumeră limitativ căile extraordinare de atac prin care se poate repune în discuţie autoritatea hotărârilor Curţii. Întrucât în procedura hotărârilor preliminare nu există părţi, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile hotărârilor pronunţate în materie preliminară.
Curtea a mai arătat că autoritatea unei hotărâri preliminare nu împiedică instanţa naţională destinatară a acestei hotărâri să aprecieze că este necesar să sesizeze din nou Curtea înainte de a soluţiona litigiul principal. Potrivit unei jurisprudenţe constante, această procedură poate fi justificată atunci când instanţa naţională întâmpină dificultăţi în înţelegerea sau aplicarea hotărârii, atunci când aceasta pune Curţii o nouă problemă de drept sau atunci când aceasta supune spre examinare elemente de apreciere noi susceptibile de a conduce Curtea la a răspunde diferit unei întrebări deja puse.
Totuşi, nu este permisă exercitarea dreptului de a trimite din nou întrebări Curţii ca mijloc de contestare a validităţii hotărârii pronunţate anterior, întrucât aceasta ar pune în discuţie repartizarea competenţelor între instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie. Aşadar, o hotărâre preliminară a Curţii nu se numără printre actele instituţiilor Comunităţii a căror validitate poate fi evaluată în cadrul procedurii prevăzute de art. 234.
Posibilitatea interpretării unei hotărâri preliminare printr-o altă hotărâre preliminară ar fi pe de altă parte inutilă, după cum s-a arătat în doctrină. Aceasta deoarece, dacă o instanţă naţională nu se consideră pe deplin lămurită de o hotărâre preliminară anterioare, nimic nu o împiedică să solicite o nouă hotărâre care să vizeze aceeaşi dispoziţie de drept comunitar, cu privire la care mai are unele neclarităţi. Ca atare, posibilitatea solicitării unei noi hotărâri asupra aceloraşi aspecte face inutilă solicitarea interpretării unei alte hotărâri preliminare.
Ca atare, numai hotărârile Curţii, pronunţate în cadrul altor proceduri (precum în cauza Waterkeyn) decât procedura trimiterilor prejudiciare, pot fi interpretate de Curte printr-o hotărâre preliminară, nefiind admisibilă „o interpretare la interpretare”.

5. Convenţiile (acordurile) internaţionale încheiate de Consiliu

Sunt susceptibile de interpretare în cadrul procedurii şi convenţiile internaţionale, încheiate de Consiliu în baza art. 300 CE, ca şi acordurile de asociere, încheiate în baza art. 310 CE, Curtea apreciind că şi acestea sunt adoptate de o instituţie comunitară.
În cauza Haegeman , Curtea s-a pronunţat în acest sens, arătând că acordurile de asociere încheiate de Consiliu, în baza articolelor mai sus citate, din punctul de vedere al dreptului comunitar, sunt acte ale instituţiilor Comunităţii, în sensul art. 234, alin. 1, litera b, şi ca atare pot face obiectul unei trimiteri pentru darea unei hotărâri preliminare. Curtea a mai arătat că dispoziţiile unui astfel de acord sunt parte integrantă a ordinii juridice comunitare şi, ca atare, intră în sfera competenţei sale de interpretare şi apreciere a validităţii.
Competenţa de interpretare a Curţii se întinde şi asupra hotărârilor adoptate de organele create prin astfel de acorduri de asociere. În cauza Sevince , Curtea a arătat că dispoziţiile adoptate pentru implementarea unui acord de asociere, încheiat de către Consiliu cu un stat ne-membru, de către Consiliul de Asociere creat prin acest acord, constituie o parte integrantă a sistemului juridic comunitar, întocmai ca şi acordul însuşi, de la momentul intrării lor în vigoare. Ca atare, Curtea, care are competenţa de a interpreta acordul, este de asemenea competentă şi în ce priveşte aceste prevederi, adoptate în aplicarea acordului, în vederea asigurării unei aplicări uniforme a dreptului comunitar.
Curtea este de asemenea competentă să interpreteze acordurile mixte încheiate de Comunitate şi statele membre cu terţii. În cauza Demirel , cu privire la acordul de asociere Comunitate – Turcia, Curtea a reamintit că un acord încheiat de Consiliu este un act adoptat de o instituţie a Comunităţii şi a adăugat că, prin natura sa, acordul de asociere creează „legături speciale şi privilegiate cu un stat terţ, care trebuie, cel puţin parţial, să participe la regimul comunitar”. Un asemenea acord poate conţine angajamente faţă de statele terţe în toate domeniile acoperite de Tratat. Competenţa Curţii se limitează însă la dispoziţiile comunitare ale acordurilor mixte.
Într-o cauză ulterioară, cauza Sevince, referitoare la libera circulaţie a persoanelor, în cadrul aplicării acordului de asociere între Comunitate şi Turcia, Curtea a preluat soluţia hotărârii din cauza Demirel, în sensul limitării interpretării dispoziţiilor acordului la domenii ce aparţin competenţei comunitare.
Curtea şi-a declarat competenţa şi pentru interpretarea angajamentelor decurgând din tratate multilaterale încheiate de statele membre şi în care Comunitatea nu este parte, dar de care aceasta este legată prin efectul succesiunii (de exemplu, GATT). În legătură cu GATT, substituirea Comunităţii statelor membre în ceea ce priveşte obligaţiile asumate de acestea din urmă prin acord, obligaţii de care nu se puteau libera, a avut la baza transferul de competenţe ce s-a produs în domeniul politicii comerciale la nivelul Comunităţii, precum şi exercitarea acestor competenţe de către instituţiile comunitare în cadrul GATT. Ca atare, era firească aprecierea acestui acord ca făcând parte din ordinea juridică comunitară, şi din acest punct de vedere, includerea sa în categoria actelor instituţiilor comunitare, susceptibile de trimiteri prejudiciare.
Raţionamentul referitor la GATT nu a fost însă generalizat şi în ce priveşte alte convenţii încheiate de statele membre. Convenţiile internaţionale încheiate de statele membre anterior intrării în vigoare a Tratatului CEE nu sunt afectate în nici un mod de acesta din urmă, iar Comunitatea nu este în nici un fel legată de astfel convenţii, decât dacă sunt întrunite patru condiţii: atribuirea de competenţă, exercitarea efectivă a acesteia şi participarea instituţiilor, acceptarea de către statele terţe a substituirii Comunităţii statelor membre.
În principiu, convenţiile încheiate între statele membre nu pot face obiectul unei trimiteri prejudiciare, având în vedere că nu sunt acte ale instituţiilor comunitare şi nici nu pot fi considerate ca făcând parte din dreptul comunitar. Totuşi, după cum am arătat în rândurile precedente, prin dispoziţii exprese inserate în aceste convenţii, statele membru pot atribui Curţii competenţa de interpretare sau apreciere a validităţii convenţiilor.

6. Izvoarele complementare ale dreptului comunitar

În ceea ce priveşte izvoarele complementare ale dreptului comunitar , acestea nu intră, în principiu, sub incidenţa controlului Curţii. Cu toate acestea, în domeniile prevăzute în Tratat, în care acţiunea comunitară permite sau impune intervenţia statelor membre, este necesar ca izvoarele complementare să se subordoneze atât dreptului comunitar primar, cât şi dreptului comunitar derivat.
În temeiul art. 226 şi 227 CE, Curtea ar putea sancţiona statele membre care nu şi-ar îndeplini obligaţiile, prin adoptarea unui drept complementar incompatibil cu Tratatul sau cu competenţele normative ale instituţiilor.
În doctrină s-au exprimat şi puncte de vedere că, deşi dreptul complementar rămâne exterior, el se află în legătură cu ordinea juridică comunitară. În sens contrar, s-a arătat că aceste acte nu ar putea face obiectul unei trimiteri prejudiciare, în lipsa unor dispoziţii exprese cuprinse în însuşi textul actului sau într-un protocol încheiat între aceleaşi părţi. De la această regulă s-a derogat în situaţii excepţionale, în care Comunitatea, prin succesiune, trebuie să fie considerată ca fiind legată prin convenţia pe care statele au încheiat-o.